Un american la Kremlin

De curând, o anecdotă a izbucnit pe diferitele site-uri de socializare, potrivit căreia preşedintele Barack Obama urma să se întâlnească cu cel mai puternic om de pe planetă – Jay Leno!

Cu toţii ne-am temut de această întâlnire, nu-i este uşor unui preşedinte al SUA să facă faţă inteligenţei vii a lui Leno, dar se pare că acesta a dorit să-l menajeze pe locatarul de la Pensylvannia Avenue nr. 1600.

În acelaşi timp, nicio grupare teroristă nu s-a preocupat să intervină în desfăşurătorul emisiunii, iar cele câteva staruri ale politicii mondiale care doresc să ajungă măcar o dată în viaţa lor la Tonight show au luat lecţii – cum să facă să ajungă mai repede acolo şi mai ales cum să anunţe urbi et orbi ce planuri mai au ... pentru posturile de ştiri.

Printre cele anunţate de preşedintele SUA, o anumită veste a creat senzaţie: chiar dacă va participa la summitul G20 din această toamnă de la Sankt-Petersburg, nu va merge să îl întâlnească într-o vizită oficială la Kremlin pe preşedintele rus Vladimir Putin, ceea ce a determinat rapid oficialităţile ruse să îşi dezvăluie dezamăgirea în această privinţă.

Trebuie să recunoaştem că acest anunţ nu a fost anticipat de prea multă lume, iar faptul că a fost făcut de preşedintele SUA într-o întâlnire de televiziune cu cel mai puternic om al planetei a subliniat mult mai puternic ceea ce americanii spun de multe decenii tuturor, nu doar celor ce vor să îi asculte.

În primul rând, SUA au realizat prin această emisiune o operaţiune de politică externă la nivel major, iar regulile în această materie precizează că nu se realizează oricum şi cu oricine.

Acest tip de apariţii prezidenţiale sunt atent pregătite, mesajele ce trebuie să ajungă la anumiţi destinatari sunt formulate şi repetate cu grijă, astfel încât „actorul” ce le va spune va obţine maxima atenţie din partea celor ce sunt vizaţi.

Şi ţara noastră a avut un astfel de tratament, când corespondentul TVR la Moscova a beneficiat din partea lui Vladimir Putin de un răspuns – invitaţie, ceea ce a atras atenţia oricui, deoarece la o conferinţă de presă organizată de preşedintele unei mari puteri toţi jurnaliştii sunt cunoscuţi, iar „starul” ştie bine pe cine să „selecteze întâmplător din mulţime”.

Or, preşedintele Obama a tranşat clar orice controversă asupra relaţiei pe care SUA o au cu Rusia, cel puţin în cazul Snowden. Din acest moment, orice ţară va dori să îl ajute pe acesta va beneficia nu de uşi deschise prin parţile şi instituţiile unde Washingtonul are influenţă, ci dimpotrivă, iar dacă este cumva mai mică s-ar putea să vadă cum avioanele prezidenţiale sunt supuse verificărilor pe diferite aeroporturi, pentru diferite suspiciuni.

Dacă Rusia are capacitatea de a rezista majorităţii presiunilor americane, alte ţări nu doar că nu au această capacitate, ci nici nu îşi imaginează o posibilă opoziţie în faţa unor solicitări exprese ale SUA, deoarece ştiu foarte bine – şi uneori n-ar putea calcula – care ar fi efectele în cazul unei necolaborarări sub anumite subiecte ce interesează administraţia SUA într-un grad ridicat.

Este necesară realizarea unei analize asupra situaţiei create, deoarece este înţeles de oricine că o sincopă în relaţiile dintre marile puteri au efecte de amploare, care uneori nu pot fi corectate decât după 50 de ani sau chiar mai mulţi şi de multe ori cu costuri foarte ridicate în bani şi oameni.

În primul rând, trebuie să precizăm că „ruptura” dintre SUA şi Rusia nu s-a produs în aceste două luni, ci are la bază cauze mai vechi, care s-au acumulat şi care îndreptăţesc orice stat al planetei să îşi ai anumite măsuri de precauţie, deoarece un semnal de tipul celui oferit de preşedintele Obama va fi urmat cumva şi de altele, în diferite sfere, ceea ce ne va oferi tuturor noi prilejuri de analiză a geopoliticii marilor puteri.

Trebuie să înţelegem că fiecare stat are propria sa viziune asupra comportamentului statelor. Dacă Marea Britanie are o viziune de tip „insulă şi mamă a civilizaţiei”, aspect care se vede cel mai bine în recrutarea elitelor sale preponderent din doar două universităţi, SUA au la bază o viziune de tip juridic–avocaţial, aspect relevat prin studiile pe care majoritatea a elitei politice americane o are - şi anume cele de drept.

Sociologia şi psihologia juridică sunt domenii interesante ale ştiinţei, cu multe aspecte care suscită atenţia. Printre trăsăturile pe care juriştii din fiecare ţară le dezvoltă din primele luni de facultate, ele ramânând în mintea lor, vom regăsi ideea de sistem – cel mai vizibil este receptată la preşedintele Putin – şi ideea de proceduri care trebuie urmate.

În cadrul acestei a doua dimensiuni, vom regăsi o diviziune. Mai întâi, regulile sunt făcute pentru a fi urmate de toţi. În al doilea rând, dacă apar anumite forţări ale interpretărilor regulilor, ele sunt tolerate oricui respectă prima parte.

Prima regulă este de fapt o definire în limbaj obişnuit a esenţei statului de drept – regulile se respectă şi de cei slabi, dar şi de cei puternici, iar încălcarea lor se pedepseşte, indiferent de nivel.

A doua regulă este doar o consecinţă a primeia, şi se referă la mentalitatea de castă / breaslă pe care o au profesiile: doar în cadrul clubului şi numai dacă membrul clubului are o reputaţie curată pot exista anumite „forţări ale regulilor”, tolerate de obicei în baza unor concesii reciproce, atunci când cursul evenimentelor o cer.

Or, în cazul Snowden situaţia se înscrie în această sferă.

Practic, din şcoală se învaţă că o contribuţie importantă la victoria împotriva lui Hitler a fost reprezentată de spargerea codurilor germane. Codurile respective erau folosite în multe ţări, iar statele combatante au fost nevoite să dezvolte încă de atunci staţii de interceptare pentru mii de kilometri pătraţi.

Ceea ce a „dezvăluit” Snowden sunt noutăţi doar pentru naivi, retardaţi şi analfabeţi politic, deoarece tehnologia a evoluat, iar accesul fiecărei persoane la aceasta este aproape complet liber. În acest mod, au acces la beneficiile ştiinţei nu doar cei care respectă legea, ci şi cei care o încalcă, şi realitatea ultimilor ani au demonstrat că fenomenul infracţional a luat amploare, formele de încălcare a legii se perfecţionează, iar pentru îndeplinirea scopurilor ilegale tehnologia nouă joacă un rol important.

Astfel, falsurile au beneficiat de ajutorul noilor tipuri de computere,  imprimante şi cerneluri, şi nu ţi-e prea greu azi să falsifici destul de bine un document oficial pe baza căruia să înşeli bănci sau zeci de persoane, cu un prejudiciu uriaş uneori. În acelaşi timp, trebuie să înţelegem că agenţiile de aplicare a legii nu pot rămâne dezarmate în faţa acestor tipuri de infracţiune, deoarece carenţele în această direcţie ar fi repede observate şi speculate de cei rău-interesaţi.

Or, în această ipoteză, fiecare stat – de fapt, fiecare organ de aplicare a legii – a dezvoltat diferite tehnologii prin care poate identifica infractorii sau persoanele care săvârşesc diferite infracţiuni.

Faptul că se poate intercepta şi convorbirea unui nevinovat, sau că se pot intercepta şi diferite convorbiri din alte state este regretabil, este adevărat, dar este şi inevitabil, deoarece forţa statelor stă şi în capacitatea acestora de a-şi proiecta capacităţile militare şi economice şi peste hotare.

Crede cineva că Mongolia poate să se protejeze în faţa unei ofensive tehnologice lansate de cei doi mari vecini ai săi? Or Nepalul, în partea sa de lume? Or San-Marino în faţa Italiei?

De aceea, cazul Snowden a fost înţeles de SUA doar ca un test al forţării regulilor şi majoritatea statelor au înţeles şi acceptat – strângând sau nu din dinţi – viziunea americană. Astfel, SUA au sperat că Rusia va merge în aceeaşi direcţie, ţinându-l pentru un interval scurt pe Snowden, iar apoi predându-l autorităţilor americane, Rusia asigurându-şi prin aceasta anumiţi ochi întredeschişi de la Washington. China, deşi este o putere în ascensiune, a respectat regula şi este posibil ca în următorul interval anumite asperităţi între Beijing şi americani să se mai netezească.

Rusia a ales o altă variantă de lucru, iar acest aspect s-a dovedit cumva ca acea picătură ce atinge marginea paharului. Dacă prezenţa la summitul G20 nu putea fi anulată, deoarece impresia pe care ar fi produs-o ar fi fost groaznică şi pe plan global, în relaţiile bilaterale anumite acţiuni mai de forţă / care produc impresie se pot realiza fără prea multe ezitări.

Practic, dezamăgirea pe care Obama a făcut-o publică în această speţă se adaugă la mai multe nemulţumiri pe care administraţiile americane le au faţă de conducerea statului rus.

Nu a plăcut decât puţinor ţări faptul că preşedintele Putin a revenit la conducerea statului, după acel intermezzo de 4 ani. Dacă este normal ca partidele şi preşedinţii la finalul ultimelor mandate să îşi aleagă succesori, reîntoarcerea acestora pentru a exercita un al treilea mandat este aproape echivalent cu erezia, deoarece doar prim-miniştrilor li se acceptă exercitarea unui număr de peste două mandate, deoarece durata acestora se poate scurta uşor, ceea ce la nivel de preşedinte se întâmplă mai greu, iar practica noastră din 2007 şi 2012 arată acelaşi lucru. Din nou, în China atât Jiang Jemin, cât şi Hu Jintao au exercitat doar două mandate de preşedinte şi nu au fost după acest moment prim-miniştri. Iar această diferenţă s-a văzut la fel de bine la Washington, cât şi aiurea.

În acelaşi timp, dacă preşedintele SUA a promis o resetare de relaţii, nu înseamnă că aceasta poate avea loc în orice condiţii, dimpotrivă. Iar faptul că Barack Obama nu merge la Moscova este ca o dezavuare directă a lui Vladimir Putin, pe care toţi liderii politici au văzut-o şi au înţeles-o.

Pe scurt, un efect ce se va contura în următoarele luni va fi că vizitele liderilor politici la Moscova se vor rări, pentru că banii în economie vin de la FMI şi alte multinaţionale care au centrul de decizie la New York sau în zone apropiate şi, deocamdată, nu s-a realizat un nou centru financiar global al lumii.

Razboiul monedelor – SUA vs. UE, SUA vs. China etc. poate fi intensificat în urma acestui anunţ, ceea ce poate avea efecte în multe economii neconsolidate, cu costuri greu de reparat.

În acelaşi timp, anunţul preşedintelui SUA nu a fost cu bucurie primit nici la Damasc, deoarece în Siria este posibil să se vadă anumite evoluţii care să anuleze o bună parte din eforturile armatei siriene şi este posibil ca anumite state să se poziţioneze faţă de preşedintele Bashar al-Assad în diferite modalităţi, nu neapărat paşnice.

În acelaşi timp, mai trebuie observat un aspect. Unul din reproşurile directe aduse din multe părţi preşedintelui Putin este faptul că a „sugrumat” libertatea din societatea şi presa rusă. Faptul că marele anunţ nu s-a făcut la o conferinţă presă organizată de Casa Albă, ci la o emisiune liberă şi lejeră de televiziune semnifică pentru multă lume faptul că SUA militează pentru o presă liberă, chiar dacă uneori jurnaliştii sunt concuraţi pentru surse de oficiali şi semioficiali guvernamentali.

De aceea, nu este exclus să vedem în curând o nouă retorică a diferiţilor actori privaţi sau publici din SUA privitori la libertatea de exprimare în Rusia, mai ales că şi legislaţia rusă privind finanţarea ONG-urilor este restrictivă, iar efectele s-au identificat rapid nu doar în zona social-politică, ci şi în sfera artei – unde anumite manifestări nu se mai ţin deloc sau o fac cu un buget redus, scăzând foarte mult calitatea acestora. Grav este că şi noi avem un parlamentar care propune o dispoziţie ciudată în zona finanţării ONG-urilor, dar nivelul inteligenţei acestuia nu îl depăşeşte pe al unui parlamentar mediu din legislatura 2012 – 2016, aşa că nu merită să ne pierdem timpul învederând ceea ce este născut prost.

Din nou, anunţul preşedintelui Obama s-a recepţionat şi la Kiev, şi la Belgrad, şi la Minsk. Unii şi-ar dori mai mult NATO sau UE, alţii şi-ar dori mai mulţi bani, iar Uniunea Eurasiatică s-ar putea să beneficieze de o atenţie mai mare, inclusiv de mai multă analiză asupra elementelor contra-productive ce le-ar aduce fiecărei ţări în relaţia cu SUA, în caz că vor deveni prea euroasiatice.

Evident, şi la Chişinău s-a observat asta şi nimeni nu ignoră într-un teritoriu neutru ceea ce spun cei mari. Despre faptul că şi nulităţile de la Tiraspol şi Comrat au observat asta nu există nici o îndoială, cum şi prin Ţsinvali şi Suhumi ochii s-au mărit cât cepele.

În final, trebuie să recunoaştem că nici la Teheran vestea nu a picat prea bine, ceea ce nu a fost cazul şi la Tel-Aviv. Viitorul poate suna diferit, dacă SUA izbutesc cumva să grupeze în jurul său mai multe state şi contra Rusiei. Nu întotdeauna direct, ci pieziş, dar fiecare zi poate duce la o nouă configurare a tablei geopolitice.

Autorul nu crede că SUA nu vor participa la jocurile olimpice de la Soci şi nu crede nici că va relaxa regimul de vize pentru cetăţenii ruşi. Totuşi, faptul că a fost adusă în discuţie o soluţie de folosită în 1980 arată clar iritarea produsă la nivelul elitei politice a SUA.

Şi dacă Rusia singură poate rezista destul de bine presiunii SUA, nu toţi aliaţii ei au aceeaşi putere. Iar dacă aceştia vor fi învinşi pe rând, îi va fi greu Rusiei să reziste din ce în ce mai singură pe terenul de joc. Aceasta, şi pentru că Gazpromul nu poate asigura de unul singur fericirea întregului popor rus, cu atât mai puţin a elitei sale politice.

P.S. Jay Leno nu cred ca va citi acest text – dar eu încă mai sper! Poate că ar trebui să îl scriu şi în limba engleză şi să îl public în New York Times, nu-i aşa?