Sancţiunile împotriva Rusiei: ne ţinem de principii sau de realpolitik?
0
Răspunsul va fi decis săptămâna viitoare, în cadrul Summit-ului UE (17-18 decembrie) la care, din partea ţării noastre, va participa prim-ministrul Dacian Cioloş, deţinător acum şi al unui mandat confirmat de Parlamentul României. Cu precizarea că subiectul va fi discutat în prealabil în cadrul unei reuniuni a miniştrilor Afacerilor Externe care va avea loc luni, la Bruxelles.
Subiect delicat şi extrem de sensibil în sine, acum exacerbat în contextul tensiunilor din Orientul Apropiat, al crizei ruso-turce, al mişcărilor militare din Marea Neagră, a situaţiei în continuare incerte din Ucraina. Este vorba despre posibila prelungire cu încă şase luni a unui pachet complex de sancţiuni decis pe 29 iulie 2014 cu ocazia unei reuniuni de urgenţă care a avut loc la Bruxelles, acuzaţia oficială fiind, din partea europenilor şi a Kievului, că Rusia contină să susţină separatiştii ucraineni într-un conflict din care au rezultat deja mai mult mii de morţi. Sancţiunile au fost extinse şi întărite în septembrie 2014, apoi prelungite în iunie 2015 până la finele lunii ianuarie 2016.
Discuţia părea închisă şi rezultatul deja decis după ce o sursă diplomatică de nivel înalt, sub rezerva anonimatului, făcuse publică hotărârea luată, la începutul lunii trecute în cadrul unei reuniuni care a avut loc în marginea Summit-ului G20 de la Istanbul. Atunci, preşedintele american Barak Obama, cancelarul german Angela Merkel, prim-ministrul britanic David Cameron, preşedintele Consiliul italian Matteo Renzi şi ministrul de Externe francez Laurent Fabius, care-l reprezenta pe preşedintele Franţei, Francois Hollande, au fost de acord ca sancţiunile să fie prelungite cu încă şase luni, deci până în iulie 2016: „Singura şansă de a avea ceea ce dorim este numai prelungirea sancţiunilor... sancţiunile financiare trebuie să fie menţinute până la capăt” – spunea sursa citată.
Aceasta până în momentul când, săptămâna aceasta, Italia a solicitat „o dezbatere politică” care să ducă la o reducere a sancţiunilor respective: „Am cerut o discuţie pe acest subiect”, a declarat Tiziana d’Angelo, purtătorul de cuvânt al misiunii italiene pe lângâ UE. Ceea ce se şi întâmplă acum, blocul ţărilor refractare la ideea sancţiunilor (Cipru, Italia, Ungaria) având în faţă celelalte ţări membre din care o parte au cerut chiar o creştere a nivelului sancţiunilor (unele surse menţionând şi sectorul construcţiilor în sectorul nuclear civil) şi, în fine, un al treilea grup, indecis până în ultimul moment.
Miza politică este foarte mare şi, într-un sens sau altul, va determina climatul în care se vor derula eventimente în perioada următoare. Şi nu numai, în relaţia bilaterală UE-Federaţia Rusă.
Este vorba de a vedea dacă, din raţionamente economice sau din calcul geostrategic, atât europenii cât şi aliaţii americani vor fi gata să-şi sacrifice principiile şi să adopte decizii care să ţină de realpoltik şi, astfel, să poată spera că Rusia va dori să deblocheze dosarul sirian.
Caz în care aliaţii din spaţiul euro-atlantic (plus toate celelalte ţări din lume care s-au alăturat instituirii şi aplicării sancţiunilor) ar trebui să înghită o umilinţă majoră, anume recunoaşterea efectului zero pe care l-a produs decizia iniţială de impunere a sancţiunilor şi asumarea, astfel, a pierderilor considerabile produse în zona economică. Plus, ceea ce este şi mai important, cu recunoaşterea faptului că Rusia trebuie să fie recunoscută învingătoarea jocului, cu Acordurile de la Minsk niciodată puse integral în practică la nivelul ansamblului înţelegerilor şi, în subsidiar, cu problema Crimeei devenită istorie, iertată şi uitată.
Există adepţi ai acestei poziţii. Şi deloc puţin importanţi. Reamintesc declaraţia făcută la Berlin, pe 24 septembrie, de vice-cancelarul Sigmar Gabriel: „Fiecare trebuie să fie destul de inteligent să ştie că nu putem păstra sancţiunile ad vitam æternam şi, de altă parte, să dorim să colaborăm...”. Corect, din punctul său de vedere, mai ales că ţara sa se pregăteşte să beneficieze de o a doua conductă de transport energetic, direct din Rusia. Plus o declaraţie oficială din partea lui Matteo Renzi, Preşedintele Consiliului italian, care estima, luna trecută, că „demersul anti-rusesc nu va conduce nicăieri“.
De celaltă parte, există poziţia oficială a UE care leagă orice discuţie despre relaxarea procesului de sancţiuni de aplicarea Acordurilor de la Minsk din februarie 2015 (încetarea focului, plus un întreg ansamblu de măsuri politice, economice şi sociale pentru reglarea conflictului din Ucraina). Alături de acestea, există poziţia esenţială, atât a europenilor cât şi a partenerilor americani de a considera anexarea Crimeii de către Rusia drept un act ilegal care contravine legislaţiei internaţionale, cu angajamentul de a nu o recunoaşte niciodată ca atare (de unde un alt pachet de sancţiuni, vizând economic şi politic Crimeea).
Ce se va alege? Poate, cum spun unele surse, să se vadă cum decurg alegerile programate să se desfăşoare (în primul semestru din 2016) în teritoriile deţinute de separatiştii pro-ruşi din Ucraina. Posibil ca acesta să fie un criteriu, numai că, tehnic vorbind este necesară acum o decizie, asta dacă nu cumva (destul de improbabil) se va dori un Summit special pe această temă în ianuarie.
Hârtie igienică „sancţiunile contra Rusiei” FOTO Rossiskaia Gazeta
Sigur că, acum, e vorba de un alt context: dubla presiune a situaţiei din Orientul Mijlociu şi fluxul migranţilor, cu o Rusie care ar trebui să fie convinsă să coopereze în chestiunea reglementărilor de tot felul de la situaţia lui Bashar al-Assad până la aranjamentele post-conflict. Asta, în imediat, estre raţionamentul de realpoltik. Sigur că, în continuare, se poate ceda mult (unele ţări din est spun nepermis de mult) şi fără să existe o estimare a consecinţelor pe termen mediu şi lung. Caz în care povestea cu hârtia igienică pe care sunt înscrise sancţiunile, să devină o realitate care să depăşească nivelul simbolic.
Foarte interesant să vedem care va fi poziţia de negociere a României, ţară direct şi foarte apropiat interesată de rezolvarea conflictului din Ucraina şi lămurirea, dacă asta încă ar mai fi posibil, a situaţiei Crimeei, noul punct forte de ameninţare militară directă pentru toate statele europene şi pentru stabilitatea şi securitatea NATO. Dar şi de evoluţia situaţiei din Marea Neagră, tensionată acum din cauza posibilei escaladări a tensiunilor între Rusia şi Turcia.
Este vorba despre costuri considerabile. Dar, dincolo de ele, să vedem cum va vrea să-şi decidă Europa propria credibilitate pe scena internaţională şi, în definitiv, valoarea sa de rentare în raport cu interesele propriilor cetăţeni. La fel şi România dacă, vreodată, va dori să abordeze frontal, pro-activ, cea mai importantă dintre chestiunile care ţin de securitatea noastră naţională, indicând, dacă se poate, nivelul şi conţinutul propriei noastre abordări.
Se încarcă comentariile...
