De altfel, această înclinaţie spre edulcorarea mesajului şi coborârea tonului este deja întâlnită la Vladimir Putin, care continuă să considere că şi-a pus preşedintele american pe care-l dorea. Este motivul pentru care mesajele sunt inegale, unul extrem de dur în materie de nivel tehnic şi politic inferior, care răzbate şi din documente, dar mai ales din acţiunile de pe teren, din Siria, Afganistan sau Estul Ucrainei, şi unul mai nuanţat, de ultimă oră, care vine de la nivelurile superioare.

Izolaţionismul american nu s-a verificat după votul la adresa lui Donald Trump, în schimb nominalizările sale sunt haotice şi deconcertante. După numirea generalului Mattis la Pentagon, nominalizarea preşedintelui de la ExxonMobil Corp. ca Secretar de Stat e deconcertantă. La 64 de ani, acesta e un om de afaceri fără experienţă diplomatică, se opune sancţiunilor împotriva Rusiei şi e adeptul unei abordări soft a Rusiei. Prieten cu Vladimir Putin, Tillerson a primit medalia Ordinului Prieteniei din partea preşedintelui rus.

Putin nu şi-a ascuns dorinţa de a încerca să valorifice noile schimbări de la Casa Albă şi de la vârful administraţiei SUA, pentru a obţine avantaje rapide.

Faptul de a nominaliza un apropiat, om de afaceri, un neavenit în afacerile externe, când pe lista lui Trump s-au aflat personalităţi de prim plan, şi din apropierea sa, şi dintre Republicani, arată o înclinaţie extrem de nepotrivită a noului Preşedinte în a-şi urmări cu îndârjire credinţele de campanie, oricât de şturlubatice ar fi fost, şi de a încerca aplicarea în practică a lor. În loc de Mitt Romney (cu care Trump a avut două întâlniri), de Rudolph Giuliani, John Bolton sau alţii, alegerea lui Tillerson e într-adevăr o surpriză nu din cele mai plăcute pentru Europa Centrală şi de Est.

De altfel, Putin nu şi-a ascuns dorinţa de a încerca să valorifice noile schimbări de la Casa Albă şi de la vârful administraţiei SUA, pentru a obţine avantaje rapide. Cât timp Trump se ceartă cu CIA şi cu sistemul, favorizând însă cheltuielile militare, Putin speră să tranşeze sferele de influenţă şi să-şi adjudece controlul în spaţiul post-sovietic şi, dacă se poate, impunitatea pentru utilizarea forţei militare în politica exernă în Ucraina, Siria sau aiurea.


Vladimir Putin şi Donald Trump FOTO salon.com

Noul Concept rus al Politicii Externe: iluzia superputerii, combaterea Occidentului şi prudenţă în faţa noului Preşedinte american Donald Trump

Preşedintele Vladimir Putin a semnat noul Concept de Politică Externă al Rusiei. Este cel de-al patrulea asemenea document emis de Rusia, iar din analizele generale, atât cele din 2000 (înainte de 11 septembrie), din 2008 (o lună înainte de războiul ruso-georgian), cât şi cel din 2013 (înainte de anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei) s-au arătat depăşite în mai puţin de an. Aceleaşi premise se păstrează şi în actualul document, având în vedere că documentul presupunea victoria lui Hillary Clinton în alegerile prezidenţiale din SUA, iar victoria a fost repurtată de Donald Trump.

Există un nivel sensibil al corecţiei de ultimă oră a actualului Concept de Politică Externă, cel mai probabil ca urmare a fazelor sale de aprobare la MAE rus, Consiliul Naţional de Securitate şi Preşedintele Putin. Această corecţie subliniază o prudenţă relevantă în raport cu noul preşedinte al SUA, pe care o regăsim şi în discursul lui Vladimir Putin despre starea naţiunii şi, cel mai probabil, o vom regăsi în conferinţa anuală de presă a Preşedintelui Putin, pe 21-22 decembrie. E vorba despre tentaţia nuanţării şi diminuării criticilor, în speranţa unei abordări diferite a relaţiilor bilaterale de către Donald Trump.

Această abordare prudentă nu a reuşit însă să estompeze trăsăturile generale contondente ale relaţiei Rusiei cu Occidentul, deja diferite faţă de poziţia din 2013. Dacă atunci Rusia se integra în comunitatea globală şi se considera parte a Europei, de această dată cele două componente au dispărut şi a rămas doar trăsătura confruntaţională a relaţiei: SUA este ameninţare la adresa securităţii naţionale a Rusiei – pentru prima dată de la încheierea Războiului Rece, în linie cu doctrina militară; prin tentativa de a îngrădi Rusia, UE şi SUA subminează stabilitatea regională şi globală; iar „expansiunea geopolitică” a UE este criticată cu largheţe.

În schimb, conceptul de politică externă vine să vorbească despre restaurarea Rusiei ca superputere, despre „consolidarea poziţiei Rusiei ca unul dintre cele mai influente centre de putere ale lumii moderne”, care îşi doreşte „întărirea factorului de forţă la nivelul relaţiilor internaţionale”, adică utilizarea forţei militare. Iluzia de superputere şi excepţionalismul rus promovat de către concepţia de politică externă traduc, de fapt, credinţa Rusiei că utilizarea forţei militare o poate face să iasă din izolare şi să oblige întreaga lume să-i accepte pretenţiile, reuşind astfel să-şi impună politicile, viziunea şi interesele pe arena globală. În plus, Kremlinul încearcă să-şi prezinte intervenţia militară din Siria ca să sugereze că lumea fără Rusia nu poate rezolva această criză.

Conceptul de politică externă din acest an, prin partea nenuanţată politic după alegerea lui Trump ca preşedinte al SUA, ci rezultat al evaluărilor tehnice, este, în fapt, o adevărată doctrină a războiului rece, plasând din nou Rusia şi Occidentul în antiteză, ba chiar pe poziţia duşmanului absolut. Chiar şi recursul la multipolarism nu e altceva decât o acoperire a dorinţei de a atinge postura de bipolarism cu SUA şi reluarea afacerilor prin negociere cu SUA, o negociere musculoasă, agrementată de ameninţări constante cu recursul la arma nucleară.

Kremlinul dă vina constantă pe Occident şi pretinsa sa expansiune, pledând pentru sfere de influenţă şi suveranitate limitată de propriile interese în spaţiul post-sovietic, în caz contrar anunţând iminenţa războiului. Însă în niciun punct nu gândeşte soluţia în termenii principiilor actuale ale respectării suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei statelor şi că problemele sale pot fi soluţionate prin reducerea substanţială a nivelului său de ambiţie şi încetarea expansiunii militare, inclusiv a formelor alternative de refacere prin forţă a Uniunii Sovietice. În caz contrar, prăbuşirea din raţiuni economice a statului este iminentă.

Documentul reafirmă prevederile doctrinare din 2013, din acelaşi concept, relativ la soft power-ul bun al Rusiei contra celui rău al Occidentului, mutând însă discuţia la nivelul războiului informaţional. Unul dintre cele mai importante obiective ale politicii externe ruse este „întărirea poziţiei mass-media ruse în spaţiul informaţional global”. În Europa, politica de divizare transatlantică şi cea de divizare internă e prezentă, chiar şi în nominalizarea statelor partenere - Italia, Franţa, Germania, Spania -, nu însă Marea Britanie, Olanda sau Finlanda, ultima fiind ştearsă şi din discuţia privind relaţia cu statele nordice. În rest, se menţin referinţele propagandistice şi mincinoase la respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale sau cele contradictorii: opoziţia faţă de naţionalismul agresiv, dar susţinerea ca prioritate absolută a conceptului Lumii Ruse.


Talibani ocupând o închisoare din oraşul afgan Ghazni

Rusia a schimbat taberele: Moscova s-a aliat cu talibanii care i-au măcelărit guvernul comunist de ocupaţie, doar pentru a se opune SUA şi Occidentului

În fuga după poziţionări pentru a combate SUA peste tot în lume şi a se opune planurile Occidentului, oricare ar fi ele, Federaţia Rusă a trecut peste toate limitele emoţionale şi morale şi s-a aliat cu succesorii duşmanilor săi de moarte din perioada ocupaţiei Afganistanului, cu talibanii. Mai mult, poziţionarea sa se apropie mai mult de cea a Iranului şi Pakistanului, statele care au găzduit la acea vreme refugiaţii afgani de război, mudjahedinii şi forţele de gherilă în perioada 1979-1989, cât a durat războiul din Afganistan. Motivaţia aparentă e că Rusia nu e URSS, ci doar succesoarea sa la tratate, deşi are ambiţii de superputere şi doreşte refacerea Uniunii Sovietice sub conducerea sa.

Informaţiile au fost date publicităţii de New York Times, care citează mai mulţi oficiali din Afganistan şi SUA. Aceştia sunt din ce în ce mai îngrijoraţi de faptul că îmbunătăţirea relaţiilor dintre Rusia şi militanţii talibani ce luptă împotriva Guvernului de la Kabul ar putea complica situaţia de securitate. Potrivit liderilor de la Kabul, sprijinul acordat talibanilor de către Rusia este, în principiu, de natură politică, până în acest moment. Totuşi, o serie de întâlniri recente, la Moscova şi în Tadjikistan au îngrijorat oficialii din domeniul apărării şi serviciilor de informaţii din Afganistan, care se tem că Rusia ar putea sprijini mai direct talibanii, oferindu-le armament şi finanţare.

Potrivit ziarului newyorkez, un important oficial afgan din domeniul securităţii a catalogat sprijinul acordat talibanilor de Moscova drept „o nouă tendinţă periculoasă”, poziţie împărtăşită şi de comandantul forţelor SUA din Afganistan, generalul John Nicholson. El a declarat că Rusia s-a alăturat Iranului şi Pakistanului, state care au o „influenţă malignă” în Afganistan, şi că Moscova oferă legitimitate talibanilor. În plus, o asemenea asistenţă în perioada negocierilor dintre talibani şi guvernul afgan, pe anumite regiuni, poate duce la costuri foarte mari pentru guvernul de la Kabul şi pentru coaliţia occidentală, din care face parte şi România.

Oficialii ruşi au negat că ar fi oferit sprijin insurgenţilor din Afganistan însă au furnizat o suită de informaţii şi motivaţii contradictorii acestor relaţii, Moscova menţionând că state precum SUA, Marea Britanie, Germania, Italia, Iran, Pakistan şi China beneficiază, de asemenea, de conexiuni cu talibanii. Astfel, prima reacţie a fost că „relaţiile limitate ale Moscovei cu talibanii sunt menite să îi aducă pe aceştia, din nou, la masa negocierilor”. Purtătorul de cuvânt al Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, a criticat afirmaţiile lui Nicholson, pe care le-a catalogat ca fiind naive şi inexacte.

Am afirmat, în mai multe rânduri, că Rusia nu are discuţii secrete cu talibanii şi că nu oferă acestora niciun fel de sprijin”, a declarat Zaharova.

Purtătorul de cuvânt al MAE rus a precizat că Moscova susţine negocierile de pace din Afganistan, care pot avea loc doar dacă va fi menţinut un dialog cu toate părţile implicate în această criză, inclusiv cu talibanii. Zaharova nu a precizat însă dacă susţinerea talibanilor la negocieri nu implică transmiterea unor puncte ce fac parte din agenda Moscovei şi dacă coordonarea ruso-talibană nu e făcută să submineze orice tip de înţelegere regională, din dorinţa de a smulge concesii globale care privesc mai degrabă Rusia. Mesajul ar fi consistent cu dorinţa şi ambiţia Moscovei de a fi băgată în seamă ca superputere globală, de aceea strică orice tip de înţelegere delicată, pentru a se insinua ca parte în negocieri cu propria sa agendă.

Dacă MAE rus anunţă participarea la negocieri de partea talibanilor, prin convingerea lor să vină la masa de negocieri, ambasadorul rus la Kabul, Alexander Mantîţki, a declarat că Rusia comunică cu talibanii în scopul obţinerii stării de securitate în Asia Centrală, menţionând că Washingtonul a eşuat în lupta împotriva terorismului în Afganistan, exprimându-şi îngrijorarea faţă de ameninţarea reprezentată de Daesh, care nu se limitează la Afganistan, ci este prezentă şi în statele foste sovietice din Asia Centrală, vecine Afganistanului.

Disputa are loc în condiţiile în care secretarul american al Apărării, Ashton Carter, a anunţat că Statele Unite vor rămâne angajate în Afganistan şi în mandatul preşedintelui ales Donald Trump.

America este şi va rămâne angajată în favoarea unui Afganistan suveran şi sigur”, a declarat Carter într-o conferinţă de presă la Kabul, împreună cu preşedintele Ashraf Ghani.


Clădire distrusă în Alep, Siria FOTO Reuters

În Siria, Rusia susţine măcelul sunniţilor din opoziţie pentru a submina pe deplin interesele occidentale şi a-l susţine pe Al Assad preşedinte

În Siria, Rusia îşi continuă acţiunile şi intervenţia plecată de la dorinţa de a submina interesele şi soluţiile Occidentale la criza din statul levantin. Astfel, în pragul unei soluţii împotriva Daesh-Stat Islamic care încheia conturile prin coaliţia internaţională Occidentală, alături de statele sunite din Golf şi Turcia, Rusia a intervenit pentru a evita debarcarea lui Bashar Al Assad şi periclitarea intereselor sale la Marea Mediterană, respectiv evacuarea unicei sale baze din afara teritoriului rus, cea de la Tartus. Intervenţia a relansat însă conflictul, aliniind Rusia cu statele şiite, cu alawiţii sirieni, Hezbollahul libanez, trupele şiite iraniene, miliţiile şiite irakiene, toate pro-iraniene, relansând conflictul sectar şi redând organizaţiei teroriste legitimitatea de apărător al sunniţilor din Siria şi Irak.

Astăzi, această postură a Rusiei de actor care combate poziţiile Occidentale în Siria e tot mai vizibilă. Ea s-a opus vehement adoptării sancţiunilor pentru crime de război şi încălcarea drepturilor omului, a regulilor de război şi a utilizării armelor ilegale, a blocat orice fel de armistiţiu şi continuă să susţină, cu atacuri aeriene şi cu trupe speciale pe teren, ofensiva regimului lui Assad împotriva opoziţiei. A declarat drept ţinte legitime toate organizaţiile opoziţiei care nu s-au distanţat de Frontul al-Nusra şi, de asemenea, a declarat tot ţinte legitime civilii ce se aflau pe un teritoriu aflat sub controlul forţelor de opoziţie. Aşa a fost măcelărit estul Alepului.

Ultima ispravă a fost blocarea în Consiliul de Securitate al ONU a unei rezoluţii de încetare a focului şi a masacrului din estul oraşului Alep, acolo unde Moscova, împreună cu aviaţia lui Al Assad, a făcut măcel calificat. De altfel, organismele specializate ale ONU au început instrumentarea crimelor de război ale celor doi actori. Deoarece rezoluţia nu a putut trece prin Consiliul de Securitate, Adunarea Generală a adoptat o rezoluţie, cu relevanţă politică, dar neobligatorie pentru membrii ONU, şi cere încetarea focului şi armistiţiul în Alep.

Adunarea Generală a votat cu 122 la 13 cererea de încetare imediată a ostilităţilor în Alep şi accesul organizaţiilor umanitare în întreaga ţară. A fost un vot exprimat pentru a spune Rusiei şi lui Assad să oprească carnagiul. De asemenea, s-a cerut oprirea tuturor asediilor, inclusiv a celui din Alep. 36 de state s-au abţinut la această rezoluţie formulată şi propusă de Canada: mai întâi China, care s-a alăturat Rusiei cu veto-ul din Consiliul de Securitate, apoi aliaţii tradiţionali şi statele client ale Rusiei - Belarus, Bolivia, Burundi, China, Cuba, Coreea de Nord, Iran, Nicaragua, Sudanul de Sud, Siria, Venezuela, Zimbabwe. Rezoluţia cere Secretarului General ONU să raporteze în 45 de zile implementarea rezoluţiei şi a recomandărilor pentru a proteja civilii.

Pe teren, prezenţa forţelor ruse e din ce în ce mai vizibilă: trupele speciale ruse şi batalioanele speciale cecene şi-au făcut apariţia pentru a putea obţine victoria din Alep în contul lui Al -Assad, iar colonelul Ruslan Galiţky, comandant al brigăzii a 5-a de Gardă Tancuri de la Ulan-Ude, Republica Buratia, şi-a pierdut viaţa, fiind omagiat şi de Putin. Participant la luptele de la Debalţeve, din Ucraina, colonelul era unul din comandanţii republicilor separatiste şi al trupelor regulate şi de voluntari ale Rusiei care s-au confruntat cu armata ucraineană.

Pe de altă parte, Rusia a întărit forţele sale speciale pe teren cu două batalioane cecene, Est şi Vest, ambele alcătuite din foşti insurgenţi trecuţi la ruşi. Formate încă din 2003, batalioanele sunt alcătuite din musulmani sunniţi ceceni şi au ajuns aici ca şi batalioane de pază pentru facilităţile ruse. Ele au participat în 2008 la invadarea Georgiei. Acum, luptătorii ceceni sunt puşi în prim-plan, carne de tun în războiul din Siria, pentru a-l proteja pe Al Assad, alături de celelalte grupări şiite ale celorlalţi contributori în Alianţa alternativă a Rusiei.