Text scris de Nicolae Ţîbrigan*

Fiind finanţată parţial de guvernul rus, pelicula a fost una din cele trei cele mai scumpe filme din istoria cinematografică a Rusiei post-sovietice (după cele două episoade ale lung metrajului „Arşi de soare 2” regizat de Nikita Mihalkov). Filmul se bazează pe cronicile medievale despre cneazul rus Vladimir I, sau Volodimir I (numit şi cel Sfânt sau cel Mare) care, cu ajutorul vikingilor din peninsula Scandinavă, reuşeşte să cucerească Rusia Kieveană de la fratele său Yaropolk. Pare a fi totul perfect până aici, însă, potrivit unor istorici şi critici de film, regizorul a lăsat să se strecoare câteva inexactităţi şi fabulaţii referitoare la evenimentele Evului Mediu Timpuriu (sec. X). Luând în considerare şi promovarea intensă făcută producţiei pe canalele publice controlate de stat, nu putem decât intui adevăratele intenţii ale iniţiatorilor proiectului cinematografic. Chiar şi preşedintele rus a apreciat pozitiv filmul, mai ales că în 2014 declara că actul creştinării cneazului Vladimir în Crimeea semnifică importanţa regiunii pentru identitatea naţională a Rusiei, deşi atunci nu existau nici Moscova şi nici Rusia. Mai mult, să nu uităm că atât ucrainenii, cât şi beloruşii văd Rusia Kieveană ca parte a propriului patrimoniu cultural-istoric.

Această ultimă producţie cinematografică, alături de documentarele „Crimeea  - drumul spre Patrie” (Крым. Путь на Родину – rus.) şi „Preşedintele” (Президент – n.r.), reprezintă ideal-tipuri ale noii „propagande construite” cu narative şi metode adaptate secolului XXI, pe care Rusia le foloseşte instrumente de soft power cu consecinţe pe termen mediu şi lung.

Afiş de propagandă sovietică „Film pentru mase! Câte un cinematograf pentru fiecarea centru raional”. Sursa: soviet-union-posters.blogspot.ro

La fel ca şi conducerea sovietică, Rusia lui Putin a folosit filmul ca instrument de propagandă pentru stimularea naţionalismului revanşard şi influenţarea opiniei publice occidentale în favoarea teoriei inexistenţei statalităţii ucrainene, mai ales că filmul a avut o distribuţie impresionantă în peste 60 de state. Să nu uităm că, nu demult, şi Uniunea Sovietică folosea filmul în scopuri propagandistice, iar falsificarea şi mitizarea istoriei reprezentau tehnici specifice oricărui regim comunist. De la înfiinţarea RSFSR (7 noiembrie 1917), liderii bolşevici susţineau că arta cinematografică ar reprezenta cel mai ideal instrument de propagandă pentru a răspândi idealurile Revoluţiei Socialiste în afară, iar Lenin a văzut în film principalul mijloc de educare rapidă şi eficientă a proletariatului – idee susţinută ulterior şi de Iosif Stalin, care s-a arătat surprins de succesul înregistrat de Hitler în ascensiunea sa politică cu ajutorul radioului şi cinematografului.

La fel ca dictatorii sec. XX, Rusia de astăzi exploatează la scară largă cultura, inclusiv arta cinematografică, pentru a-şi propaga ideologia de stat şi a distribui în afară narativele agreate de Kremlin. „Filmul patriotic” trece istoria şi datele factuale printr-un malaxor, amestecând imagini, efecte speciale, naraţiuni construite, cascadorii, mult sânge, mituri, falsuri istorice, pasiune şi emoţii. Anume, în acest context propaganda cinematografică e mult mai eficientă, iar primele victime ale acesteia vor fi persoanele sensibile la mesaje cu încărcătură emoţională, fără o gândire critică bine dezvoltată, mai ales că narativele sale pot influenţa percepţiile şi atitudinile publicului-ţintă vizavi de subiecte specifice ce ţin de istorie, politică şi relaţii interumane. Aşadar, recomand cel puţin să accesaţi Wikipedia sau să răsfoiţi studii istorice înainte de a viziona un film sau documentar „patriotic” rusesc.

În altă ordine de idei, România şi R. Moldova nu au fost subiecţii predilecţi ai „filmelor patriotice” ruse, însă câteva producţii cinematografice au reuşit să inducă sau să reactualizeze publicului anumite percepţii şi stereotipuri vizavi de români. De la „Fratele 2” (Брат 2 – rus.), unde un personaj secundar nu face diferenţa între români şi bulgari, caracterizându-i pe toţi drept feminizaţi, la Armata Română neparticipantă la atacul asupra Plevnei din „Gambitul turcesc” (Турецкий гамбит – rus.) sau ţăranii români din RSSM cu poclon către „eliberatorii sovietici” în faţa lui „Brejnev” (Брежнев – rus.) şi până la bancurile despre Armata Română ale Ambasadorului rus Kuzmin sau „contribuţia” Ambasadei Ruse la reinterpretarea istoriei României, toate şi-au adus aportul la construirea unei realităţi alternative, paralele şi chiar contradictorii despre românii din cele două ţări, demnă doar de Radio Erevan. Astfel de filme, documentare sau spoturi joacă rolul de veritabile cutii de rezonanţă ale dezinformării şi manipulării subconştientului – pericol accentuat de accesibilitatea lor în mediul online, unde difuzarea depăşeşte, de cele mai multe ori, limita legalităţii, încălcându-se normele de copyright.

Totuşi, în logica citatului lui Mao Zedong din deschiderea filmului „Viking” - „Istoria este simptomul, iar diagnosticul suntem noi”, cineastul, istoricul şi designerul propagandei se întâlnesc pentru a falsifica abil „simptomele”, astfel încât „maladia” să nu fie detectată – de acum încolo nu mai contează nici adevărul, şi nici minciuna, ci percepţiile bazate pe emoţii de fascinaţie şi îndoială culese din imaginile şi dialogurile „filmului patriotic”.

*Nicolae Ţîbrigan este licenţiat în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. În prezent este înscris la Şcoala doctorală din cadrul aceleiaşi facultăţi cu titlul cercetării „Coloniştii găgăuzi din Basarabia după Marea Unire”. Are experienţă în domeniul realizării proiectelor europene, participând la numeroase iniţiative de voluntariat atât în Republica Moldova cât şi România. Începând cu 2013 este expert în cadrul Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN) şi asistent de cercetare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române.