Disidenţii lui Putin

Lumea îşi îndreaptă din nou privirea spre regimul lui Vladimir Putin şi adversarii lui declaraţi, miliardarii ruşi ai anilor 90, vechii stăpânitori ai Rusiei regretatului Boris Elţin. Moartea magnatului Boris Berezovki, un exemplu clasic al oligarhului rus post-sovietic, creează prin incertitudinea în care este învăluită, din nou suspiciuni asupra felului în care Putin îşi tratează inamicii.

În ultimii ani, comunitatea internaţională, dar şi opinia publică, a dezaprobat măsurile luate de administraţia prezidenţială rusă în cazurile unor oligarhi. Mulţi au plecat în exil de teama unor posibile (şi probabile) acuzaţii penale împotriva lor, jurând în faţa unei lumi întregi răzbunare faţă de duşmanul numărul unu, pe numele său Vladimir Putin. Cei care au ales să rămână şi să îl înfrunte direct pe Putin, au suferit procese inechitabile şi sentinţe de lungă durată, sau au fost reduşi la tăcere prin tehnici consacrate de serviciile secrete sovieto-ruse.

Cel mai celebru caz este al lui Mihail Hodorkovski, unul din tinerii miliardari, cândva cel mai bogat om din Rusia, fost membru în legislativul rus şi patronul companiei petroliere Yukos. Sfidarea pe care a arătat-o public în faţa lui Putin – în fapt, i-a atras acestuia atenţia despre o serie de nereguli care existau în contractele companiei de stat Rosneft – a dus la mazilirea sa politică. Procesul lui Hodorkovski s-a realizat după un scenariu la limita absurdului, încheindu-se după 7 ani (petrecuţi de Hodorkovski într-o închisoare siberiană) cu o sentinţă de la care presa şi familia au fost date afară din sală, printr-un tertip. Verdictul: încă 6 ani de detenţie.

Hodorkovski a sintetizat cel mai bine vremurile pe care Rusia le trăieşte sub conducerea lui Vladimir Putin, înţelegând astfel, de unde se naşte simpatia celor din exterior chiar şi pentru controversaţii oligarhi ai Rusiei: „Fără îndoială, în Rusia de astăzi, orice persoană care acţionează împotriva politicilor Guvernului pentru nişte drepturi fundamentale, recunoscute universal, este un disident.”

Boris Berezovski, fost matematician, unul dintre primii antreprenori post-sovietici şi ulterior membru important pe scena politică din Rusia, în anii 90, a reprezentat un simbol al capitalismului de sorginte rusească. Ca mulţi alti oligarhi creaţi în timpului mandatelor lui Elţin, Berezovski a făcut miliarde din achiziţionarea pe bucăţi a marilor companii ruseşti, de la un stat în colaps financiar condus de un regim debusolat de realitatea cruntă a ultimei decade din secolul XX. Elţin avea nevoie de bani pentru a pune în mişcare economia (eşec lamentabil, aruncând Rusia în faliment în 1998) şi băieţii deştepţi ai capitalismului rus aveau nevoie de comorile statului. Ceea ce s-a întâmplat nu este departe de imaginaţia oricărui român care a traversat perioada de tranziţie: combinate, companii de petrol, mari fabrici, toate vândute rând pe rând la preţuri infime. Într-un haos de 9 ani, fosta mândrie a comunismului era acum condusă de un grup restâns de miliardari, unii indecent de tineri – în 1991, Boris Nemţov, deja miliardar în dolari şi Guvernator al regiunii Nizhny Novgorod, avea 32 de ani, iar Roman Abramovici întra în clubul oligarhilor ruşi la 28 ani, prin tranzacţia companiei de petrol Sibneft, alături de prietenul său Berezovski.

Tot oligarhii sunt cei care au susţinut şi campania electorală a lui Vladimir Putin din 2000, mişcare ce avea să îi coste până la momentul actual. Subestimându-l pe fostul şef FSB sau considerând că jocul puterii se va prelungi la nesfârşit, miliardarii ruşi au descoperit cu stupoare că cel pe care îl ridicaseră la rang de conducător se dezice de ei. The Economist a descris atunci momentul schimbării: se pare că Putin i-a chemat într-o sedinţă (fostul şef al spionilor începea să îşi arate adevărata faţă) pe mulţi dintre oligarhi, comunicându-le: “Puteţi să vă păstraţi banii, dar staţi departe de politică.”  Putin nu era Elţin, ambiţiile sale erau măreţe şi sub nicio formă nu s-a fi lăsat condus de oameni pe care îi dispreţuia profund pentru că jefuiseră ţara în cele mai dure momente ale sale, şi dispunea de resursele cheie prin care să îşi consolideze puterea.

Acesta a fost momentul care a determinat revolta oligarhilor, intervenţiile lui Putin, victimizarea lor mondială şi tranformarea lor în disidenţi. Ei au crezut că banii pot face orice, aşa că au decis să îl înfrunte pe preşedintele rus. Şi cum Putin nu este omul care se retrage în faţa unei lupte, considerându-se o persoană foarte puternică, care îşi maximizează resursele pe care le deţine până la obţinerea victoriei. Astfel, se poate aprecia că toată această poveste a fost o lecţie de orgoliu masculin, oferită la un nivel foarte înalt.

Privind istoria oligarhilor şi a lui Putin, este greu de oferit un verdict clar în balanţa justiţiei: oare dreptatea stă de partea unor infractori sau a dictatorului patriot? O dramă specifică spaţiului slav, cu trădări, crime şi sinucideri, mutată din romanele clasicilor ruşi pe scena politică a secolului XXI.