Un discurs care este, totodată, nu numai lecţie de istorie şi avertisment teribil pentru timpurile care s-ar putea să vină, dar şi o analiză, lucidă şi severă, a tipurilor de opţiuni care stau în faţa Americii şi a lumii. Puteţi citi aici acest discurs. Merită din plin deoarece arată cât de grave sunt faliile momentului, cele care se adâncesc parcă fără încetare într-o lume în care marii actori strategici au intrat într-o bruscă vrie, părăsindu-şi vechile identităţi, asumând principii de joc cu totul noi şi, în orice caz, introducând pe piaţă vectori cel puţin stranii, purtători de semnale prevestitoare ale unui conflict extins.

Pentru cine a vorbit McCain?

Pentru toţi aliaţii Americii, pentru toţi membrii unei alianţe care a cimentat lumea Occidentului după cel de-al doilea Război Mondial, a ajutat-o să-şi formeze propria construcţie de bunăstare asigurându-i protecţia de peste jumătate de secol. Faimoasa „umbrelă americană” pe care, greşit, o asimilăm exclusiv cu protecţia nucleară şi prevederile Tratatului de la Washington care a născut Alianţa Atlanticului de Nord, a însemnat şi altceva: contribuţia esenţială, vitală a Americii în reconstrucţia economică a Europei prin fondurile uriaşe injectate prin Planul Marshall. Desigur, când spun „Europa”, am în vedere Europa occidentală, cu toate că oferta iniţială fusese făcută către toate statele de pe continentul nostru, inclusiv către URSS, dar refuzată mai întâi de Moscova, apoi de toate ţările sale satelit (inclusiv de România) pe motiv că ar fi fost vorba despre un nou tip de imperialism pe care americanii voiau să-l instituie pentru a-şi asigura controlul asupra Europei.

Ce s-a întâmplat oare, ce mecanisme s-au pus oare în mişcare pentru ca, la această conferinţă de la Munchen din 2017, să se ajungă ca una dintre secţiuni să fie consacrată răspunsului la întrebarea dacă Occidentul va reuşi să supravieţuiască?

În anii trecuţi - spune McCain - această întrebare ar fi provocat acuzaţii de exagerării şi alarmism. Dar nu şi în acest an. Dacă vreodată a existat un moment în care să tratăm această problemă cu seriozitate mortală, atunci acum este timpul”.

Referindu-se la Ewald von Kleist, iniţiatorul Conferinţei de la Munchen şi la colegii săi de generaţie care cunoscuseră tragediile războiului, senatorul american se întreabă ce-ar mai recunoaşte ei în această lumea a noastră şi ce-ar înţelege din dezvoltările politice care au loc în acest moment:

Mi-e teamă că multe dintre aceste lucruri le-ar fi extrem de familiare şi ar fi alarmaţi de ele.

Ar fi alarmaţi de îndepărtarea din ce în ce mai mare de valorile universale şi reîntoarcerea le vechile legături de sânge şi rasă şi la sectarism.

Ar fi alarmaţi de resentimentul din ce în ce mai dur pe care-l vedem la adresa imigranţilor, refugiaţilor şi grupurilor minoritare, în special a musulmanilor.

Ar fi alarmaţi de inabilitatea în creştere, chiar de lipsa de voinţă, de a separa adevărul de minciună.

Ar fi alarmaţi de faptul că din ce în ce mai mulţi dintre cetăţenii noştri par să fie tentaţi de autoritarism, legedându-l drept echivalentul nostru moral.

Dar, cred eu, ceea ce i-ar alarma cel mai tare este sentimentul că multe dintre popoarele noastre, inclusiv în ţara mea, abandonează Occidentul...cred că este o afacere proastă şi că am fi mai bine fără el...şi asta în timp ce naţiunile occidentale au încă puterea de de a menţine ordinea mondială, asta deoarece este neclar dacă noi vom dori acest lucru”.

Apărarea lumii occidentale? Ok, dar împotriva cui anume? Care este varianta de lucru? O lume „post-occidentală” pe care o propunea, în cadrul aceleiaşi reuniuni, Serghei Lavrov, ministrul rus de externe care pleda pentru „o democratică nouă ordine mondială şi justă”? Sigur că da, însă în funcţie de ce parametri? Cine va rescrie termenii jocului şi cine (şi împreună cu cine) va decide că anume criterii vor fi, de acum înainte, cele „democratice şi juste”? Aici intrăm pe un teritoriu necunoscut, alunecos şi extrem de primejdios.

Asta deoarece senatorul McCain are dreptate când spune că „trebuie să înţelegem şi să învăţăm din greşelile noastre, dar nu trebuie să fim paralizaţi de frică. Nu trebuie să cedăm şi nici să abandonăm pe ceilalţi. Asta este definiţia decadenţei... Este exact ce vor adversarii noştri. Acesta este scopul lor....” 

Evidenţa ne spune că mesajul imediat priveşte răsturnările multiple şi în cascadă produse de Preşedintele Trump în relaţie cu ceea ce a însemnat ansamblul politicii externe americane în raport în primul rând cu Europa ai cărei lideri încep să aibă nedumeriri şi temeri strategice. Şi reacţii nervoase pe măsură.

Dar numai despre asta este vorba?

Atunci, poate, mesajul senatorului american ar fi fost axat doar pe o singură dimensiune, cea a sigurărilor şi reasigurărilor către Aliaţi, adică exact ceea ce au încercat să facă reprezentanţii de frunte ai Administraţiei SUA prezenţi la reuniunea din Germania.

După părerea mea, referinţele istorice repetate ale lui McCain au un sens cu mult mai profund. În acest context, dacă, pe primul nivel, au fost existat avertismente extrem de clare, impresia mea este că, pe fundal, există ceva mai mult şi chiar mai grav.

Se poate să fie un început de premoniţie bazată tocmai pe acumularea semnalelor de primejdie pe care le amintea, toate asociate perioadei de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial şi al defăşurării conflagraţiei care a cutremurat lumea. Dacă vă mai amintiţi, dezastrul fusese precedat de o perioadă marcată de politici intens izolaţioniste şi profund naţionaliste dar şi de retragerea Germaniei naziste şi Japoniei (1933) şi Italiei (1927) din Societatea Naţiunilor.

Iar cel mai îngrijorător mesaj care se aude acum este că e posibil un colaps al ONU, organizaţia de referinţă pe baza căreia este construit actualmente întregul sistem de relaţii internaţionale, aşa cum a fost el gândit, proiectat şi perfectat de puterile învingătoare din cel de-al Doilea Război Mondial...

Este posibil? Sigur că este posibil, aşa cum istoria ne-a învăţat că s-au petrecut lucrurile de atâtea ori în perioadele care au precedat disoluţia imperiilor ce păreau să fie construite pentru veşnic şi care au dispărut totuşi peste noapte, amintirea gloriei lor de odinioară pierind în luptele nemiloase ulterioare între stale care-şi revendicau o fărâmă de teritoriu şi putere. Fiecare închizându-se cvasi-instantaneu între noi frontiere, cele pe care le putea asigura un trib sau o naţiune. Sau asocierea vremelnică între acestea, înainte de un nou război.

Dacă nu suntem atenţi la ce se petrece cu noi şi în jurul nostru, aceasta este perspectiva. „Am devenit delăsători” constată McCaine. Aşa este. De prea multă bunăstare. Din cauza acestei perioade de 60 de ani de pace cum nu a mai cunoscut Europa în istoria ei. Instinctele de apărare s-au tocit, au dispărut amintirile tragice, totul pare să fie istorie îndepărtată parcă din altă lume, de parcă nu ar fi fost trăită de generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri, exact în acest spaţiu care a fost atunci al tuturor atrocităţilor imaginabile.

Aceasta ar putea fi nou perspectiva la îndemâna noastră. Atât de neverosimil de aproape că parcă nu-ţi vine să crezi că lumea ar fi într-atât de nebună să reia jocul distrugerii.

Asta nu înseamnă că nu este imposibil. Oricum, cu minuţia specifică oricărui sinucigaş inteligent, omenirea şi-a pregătit din timp armele necesare reuşitei proiectului de auto-distrugere.

Se va şi întâmpla? Nimeni nu ştie cât de nebuni pot fi oamenii şi cât de demenţi pot fi unii dintre liderii mesianici. Oricum, mare, foarte atenţie la acest avertisment:

Prieteni, nu vă faceţi iluzii: trăim timpuri primejdioase...”