Tehnocraţii mexicani: „Los cientificos”

Regimul dictatorial al lui Porfirio Diaz (1876-1911) a fost unul dintre cele mai lungi şi stabile regimuri cunoscute de Mexic. Acest regim a văzut şi o anumită prosperitate economică la sfârşitul secolului 19. Acompaniind această dezvoltare economică, despotul luminat Porfirio Diaz a avut în jurul său un număr de 20 de specialişti tineri (ingineri, profesori) care au propus o serie de reforme. Printre aceştia, foarte influent a fost José Yves Limantour, Ministru al Finanţelor (1893), care a reuşit să redreseze economia mexicană adoptând măsuri drastice în urma unei crize economice de la sfârşitul secolului.

Ideologic, „los cientificos” erau ghidaţi de principiile lui Justo Sierra şi doreau ”o guvernare ştiinţifică şi dezvoltarea ştiinţifică a ţării” şi în acord cu ideile enunţate de filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte (Cursul de filosofie pozitivă, 1842), din care latino-americanii au reţinut că politica era o ştiinţă experimentală. Astfel, apărea la sfârşitul secolului XIX conceptul de ”politică ştiinţifică” nu doar în Mexic, dar şi în Chile sau Brazilia şi Argentina. Pentru aceştia au fost importante şi reformele în sistemele de educaţie şi privilegiul acordat educaţiei ştiinţifice. Los cientificos aveau o atracţie pentru regimurile autoritare, idealul mexican fiind cel al unui ”dictator liberal”, iar dictatura fiind considerată benefică.

Regimurile birocratice-autoritare

Tehnocraţii sau birocraţii, specialişti care nu erau deci politicieni, dar se puteau ocupa de guvernare mai bine decât aceştia (spuneau militarii) au devenit esenţiali în timpul guvernelor birocratice-autoritare instaurate de militari începând cu Brazilia (1964), şi continuând cu Chile (1973), Uruguay (1973) şi Argentina (1976).

A existat o afinitate între militari şi tehnocraţi şi anume credinţa că apolitismul putea rezolva probleme societăţii. Plasându-se împotriva politicului şi a politicienilor, aceste regimuri au funcţionat cu ajutorul unor civili, specialişti în diferite domenii care nu exprimau opţiuni politice susţinute de anumite segmente ale societăţii, ci impuneau politici în acord cu scopurile ideologice ale militarilor: o dezvoltare economică acompaniată de represiunea opoziţiei de stânga.

Chicago Boys sunt printre cei mai cunoscuţi tehnocraţi latino-americani. Aceştia, un grup de finanţişti chilieni care studiaseră (şi) la University of Chicago politicile monetariste ale lui Milton Friedman, au fost chemaţi la guvernare de Augusto Pinochet (1973-1989) şi au impus începând cu 1975 politici neoliberale foarte dure asupra economiei şi societăţii chiliene. Costul uman al impunerii prin forţă a acestor reforme economice este încă traumatic pentru Chile.

Tehnocraţii în democraţii

Democratizarea latino-americană din anii 1980 a înregistrat o nouă prezenţă a tehnocraţilor în contexte marcate de nevoia impunerii unor reforme neo-liberale care s-au generalizat în America latină urmând exemplul chilian considerat unul de succes de cei care ignoră abuzurile împotriva drepturilor omului săvârşite de regimul Pinochet.

Nevoia de a impune aceste reforme economice s-a văzut uneori acompaniată  de privilegiul acordat mai degrabă unor tehnocraţi care au consolidat o abordare tehnică a politicilor publice în detrimentul politicii. De altfel, în multe state latino-americane anii 1990 şi anii 2000 au văzut apariţia unui nou tip de populism, ”neo-populismul” mizând pe relaţia directă cu cetăţenii fără intermediul partidelor politice şi folosindu-se şi de tehnocraţi pentru a implementa reformele neo-liberale.

Din experienţa latino-americană putem învăţa cum să evităm pericolul adus de apolitism, de blamarea reprezentanţilor democraţiei pentru toate relele societăţii şi, în schimb, putem încuraja o consolidare a mecanismelor democraţiei reprezentative.

 

Vă aştept şi marţea viitoare cu un alt articol despre America latină!

Între timp, puteţi urmări alte ştiri latino-americane pe pagina mea de Facebook, Observator America latină.