Seducţia, luciditatea şi cinismul în geopolitică

„Nu există român care să nu aibă cele mai bune idei pentru absolut orice problemă frământă omenirea”. Fraza aceasta este scrisă în anii 1920, deschizând un capitol dintr-unul din cele mai bune cursuri de Drept administrativ al României.

Se pare că posesia conturilor de Facebook validează o dată în plus afirmaţia de mai sus, o mare masă a deţinătorilor acestora debordând de inteligenţă, atotcunoaştere şi, mai ales, capacitatea de a înţelege cele mai subtile relaţii şi înţelegeri dintre instituţii, oameni, precum şi orice relaţii sociale, relaţii economice şi lista celor pătrunse de această mare masă continuă. În faţa acestei capacităţi ne înclinăm cu respectul cuvenit, dar asta nu înseamnă că nu vom încerca să demonstrăm că autorul acestor rânduri, şi el titular de cont de Facebook, are aceleaşi capacităţi, într-o doză mai mare!

Geopolitica te obligă să te gândeşti la multe unghiuri de abordare a unei probleme, la conexiunea dintre multipli factori care influenţează o situaţie sau alta, dar şi la ceea ce este constant în această ştiinţă. De cele mai multe ori, constantele principale se manifestă ca efect al lipsei de lectură – mai ales foarte atentă – a cărţilor din sfera multor ştiinţe socio-umane, neînţelegerii hărţilor şi a firii umane. Oamenii nu acţionează având o voinţă complet liberă, mulţi factori obiectivi – iar în multe cazuri se adaugă acestora şi factori subiectivi – determinând poziţia pe termen mediu şi lung a unui lider politic sau a unui întreg corp electoral.

Hărţile ne oferă adevărul

Exemplificând, aduc în discuţie o temă apare periodic în preajma zilei de 24 ianuarie în unele articole: „decăderea oraşului Iaşi după 1859” şi „sacrificiile făcute de politicienii din Iaşi (şi prin extensie şi a altor judeţe din Moldova) prin acceptarea supremaţiei Bucureştiului în România”. Este adevărată această „lăcrămaţie”? CU SIGURANŢĂ, NU, iar adevărul în această speţă ni-l oferă hărţile.

Bazinele hidrografice ale Europei

Concret, pe această hartă a bazinelor hidrografice ale Europei vom observa cu albastru culoarea bazinului hidrografic al Dunării. Dunărea este al doilea fluviu al Europei după dimensiune, navigabil pe o lungime foarte mare – 2588 km, din cei 2858 km ai săi – şi integral pe teritoriul românesc, anume 1050 km. Fiind navigabil, de mii de ani oamenii au folosit fluviul pentru transport de mărfuri, deoarece se puteau duce mărfuri în cantităţi mai mari dintr-o singură dată pe distanţe mult mai mari. Prutul şi Siretul, combinate, tot nu puteau transporta acelaşi volum de mărfuri, mai ales că sunt navigabile doar pe distanţe reduse faţă de necesităţile unui trafic comercial redutabil.

Poziţionarea mai bună a Bucureştiului faţă de Dunăre, cu doar 70 de km distanţă, faţă de cei 226 km dintre Iaşi şi Galaţi a fost decisivă atunci, la fel cum este şi astăzi. Tocmai de aceea şi prima linie ferată de pe teritoriul românesc a fost construită de austrieci în 1854 pe traseul Oraviţa – Baziaş, pentru transportul cărbunilor la Dunăre. A doua linie a fost construită între 1858 – 1860 între Cernavodă şi Constanţa, pentru a se face legătura mai rapidă a mărfurilor între Dunăre şi Marea Neagră. Prima linie ferată a statului român, aşa cum era el în a doua jumătate a secolului XIX, s-a construit între 1865 şi 1869 între Bucureşti şi Giurgiu, iar a doua – dintre Vîrciorova şi Roman – a avut ca prime staţii date în folosinţă Piteştiul şi Galaţiul, primul oraş fiind la 175 km de Giurgiu şi la 161 km de Turnu Măgurele, iar al doilea fiind pe Dunăre.

De fapt, trenul a grăbit deznodământul – care era inevitabil, în virtutea transformărilor tehnologice ale transportului de mărfuri şi persoane din secolul XIX şi mai ales XX. Redobândirea Dobrogei a făcut ca mai multe mărfuri să poată fi transportate pe mare, dar Iaşiul avea de parcurs minim 414 km până la Constanţa, iar Bucureştiul mult mai puţin, avantajat fiind nu doar de cei 224 km rutieri, ci şi de posibilitatea folosirii directe a Dunării, care curgea spre mare. Astfel, în 1930, când ţara era cel mai aproape de dimensiunea sa normală, populaţia Iaşiului avea 102 mii loc., fiind pe locul 4 în ţară, iar Galaţiul, pe locul 5, avea doar cu o mie de locuitori mai puţini! Dunărea vorbea fără echivoc.

Pragmatismul, cea mai importantă trăsătură a geopoliticii

Cum se cheamă, deci, acest rezultat geografico-hidrografic? El se numeşte pragmatism, iar nu politicianism sau viclenie; factorul geografic fiind determinant în sine, mai puternic decât orice eventuală supărare – care este oricum nelegitimă. Nu ne putem supăra pe geografie, deoarece nu o putem transforma noi, oamenii, ci ea ne ajustează opţiunile vieţii. De aceea, putem spune că „Soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare, deoarece Dunărea îl ajută”.

Pragmatismul este cea mai importantă trăsătură a geopoliticii. Oamenii politici şi / sau economici şi statele trebuie să dea dovadă de pragmatism zi de zi, cunoscând foarte bine dosarele de negociere şi acţionând mereu după capacităţile reale, iar nu după cele visate.

De fapt, la baza celor mai mari eşecuri în politică şi în economie stă supraestimarea propriei poziţii, în baza cărora se încep acţiuni politice hazardate, se iau credite care ruinează o firmă sau o familie întreagă, se intră pe pieţe unde regulile de funcţionare nu sunt foarte bine cunoscute etc.

Totuşi, unde este seducţia în geopolitică? De asemenea, unde este cinismul?

Seducţia este cel mai important factor al succesului în geopolitică. O ţară aflată în ascensiune seduce prin puterea exemplului, care poate fi imitat sau poate constitui sursă de inspiraţie; o companie de succes este admirată şi seduce în mediul de afaceri, o universitate în creştere valorică este atrăgătoare. De foarte multe ori, succesul nu doar seduce, ci este analizat cu atenţie de competitori, iar rezultatul final al analizei devoltă anumite practici sau le invalidează pe altele.

Totuşi, nu orice succes seduce. Aici – sau mai ales în această direcţie – se va indentifica regula fair-play-ului. Astfel, succesul omului muncitor, fără protecţie; al companiei care reuşeşte consumând cât mai puţine resurse; al statului care izbuteşte prin forţe proprii să îşi crească nivelul de trai şi puterea politico-militară este mult mai apreciat de observatorii neutri şi obiectivi. Succesul obţinut pe baza muncii altora nu este la fel de mult apreciat, pentru că fiecare dintre noi ştim bine că nu am ajuns sus decât atunci când am muncit până aproape de epuizare.

Însă succesul obţinut singur pe baza muncii până la epuizare a oamenilor – priviţi individual sau grupaţi în companii sau localităţi şi state – are loc pentru că ea este însoţită şi de un set de valori şi de principii, care nu sunt negociate nici o clipă. Succesele obţinute „călcând pe cadavrele” altora pot dura o perioadă, dar atrag ura multora şi în final şi coalizarea acestora contra celui care nu respectă valorile şi principiile, transformându-se în eşecuri.

De fapt, nerespectarea principiilor se numeşte cinism – în sfera noastră de analiză, cinismul geopolitic fiind o marcă a imperiilor în special. Acestea din urmă au modificat frontierele statelor mai mici, şi le-au împărţit, au masacrat oameni nevinovaţi, şi au determinat ura ţărilor cucerite, care nu au ezitat să se opună cu toate puterile lor acelor imperii. Cel mai apropiat exemplu este Imperiul Habsburgic, care a stăpânit sute de ani teritorii care nu îi aparţineau, iar în final s-au prăbuşit sub loviturile tuturor statelor vecine, aplicate timp de aproape 70 de ani, între 1848 şi 1918.

Marilor puteri le este uşor să fie cinice în raport cu statele de putere redusă, dar răspunsul este o animozitate care nu se stinge uneori timp de sute de ani.

Un exemplu perfect poate fi observat în relaţia Vietnam – China, pagina ambasadei Republicii Socialiste Vietnam la Bucureşti referindu-se la dominaţia chineză cu formulele:

„ ... De atunci, Vietnam a intrat în perioada dominaţiei imperiilor feudale chineze. În toată această perioadă, vietnamezii s-au ridicat în mod continuu împotriva agresorilor chinezi pentru a-şi recâştiga independenţa, ... şi în sfârşit, victoria lui Ngo Quyen în faţa armatei dinastiei Han de Sud (Nam Han) pe fluviul Bach Dang în anul 938, care a salvat ţara din dominarea de aproape o mie de ani a feudalismului chinez, recâştigând libertatea pentru Poporul vietnamez. Dominarea feudalismului chinez nu a putut asimila cultura vietnameză şi nu a putut să supună voinţa indomptabilă a Poporului vietnamez. .... De-a lungul perioadei [medieval-dezvoltate şi moderne, socotită temporal după modelul european], Vietnam a trebuit în mod continuu să se lupte împotriva invaziilor imperiilor feudale chineze. Rezistenţele îndelungate şi grele împotriva invaziei armatei dinastiei chineze Song (secolul 11), Yuan (secolul 13), Ming (secolul 15) au obţinut victorii covârşitoare ... ”. 

Marile puteri trebuie să identifice proporţia corectă dintre pragmatism şi valori, dacă doresc să rămână mari puteri. De ce acest lucru? Pentru că doar aşa izbutesc să realize alianţe durabile cu alte mari puteri sau state cu forţă redusă. Doar valorile îi pot uni laolaltă pe cei slabi şi pe cei puternici, în caz contrar teama nefiind suficientă pentru a preîntâmpina revolta sau schimbarea de alianţe.

De ce ar trebui o ţară care şi-a văzut constrânsă voinţa de a avea un parteneriat strâns cu o mare putere să nu aleagă o altă mare putere sau să reziste singură, atunci când contextul îi permite desprinderea? Alianţele bazate pe frică, iar nu pe valori nu sunt alianţe reale. Dacă admitem că fiecare stat este suveran şi independent, atunci trebuie să admitem dreptul acelui stat să îşi aleagă singur atât prietenii, cât şi neprietenii. Chiar dacă marile puteri dau o interpretare diferită conceptelor de suveranitate şi independenţă pentru statele mai puţin puternice, ele în realitate nu îşi schimbă conţinutul nici azi, nici mâine, cum nu au făcut-o nici ieri. De aceea anumite evenimente istorice trebuie judecate nu doar din perspectiva marilor puteri, ci şi a statelor mai mici care suportă primele consecinţele neînţelegerilor sau acordurilor dintre puternicii geopoliticii.

Din frică se pot încheia alianţe – istoria a demonstrat-o nu o dată – dar ele nu seduc pe nimeni, nu produc valori şi principii, ci doar ură şi dorinţa de revanşă. Restrângerea libertăţii nu este iubită de nimeni, iar când o altă mare putere „bate la poarta” unei ţări cu forţă mai redusă şi o ajută să progreseze, ea va determina ruperea vechii alianţe şi constituirea alteia noi, care rezistă mai bine, pentru că la baza ei stau valorile şi principiile împărtăşite reciproc, atât de marea putere, cât şi de statul cu forţă inferioară. Seducţia bazată pe valori şi principii, iar nu pe gelozie geopolitică sau forţarea mâinii celui mai slab aduc profituri, şi nimeni nu trebuie să respingă profitul obţinut cinstit.

Tocmai în baza acestei seducţii oamenii emigrează în anumite ţări – mari puteri mai ales – şi evită altele, la fel de puternice. Viaţa omului nu este de 1000 de ani, el nu poate accepta să rabde 100 de ani pentru a-i fi bine în ceilalţi 900. Astfel, el caută un loc unde să aibă siguranţa completă a persoanei sale, iar capacitatea sa de muncă să fie cât mai corect şi mai bine răsplătită. Statul care asigură aceste deziderate, indiferent de mărirea sa, va deveni şi mai prosper şi mereu căutat. Doar ca exemplificare, România până în 1945 a fost un pol de emigrare pentru balcanici, care veneau la noi fie pentru a face bani şi a se întoarce apoi cu capital în ţara lor – căutaţi în text cuvântul parale – fie pentru a se stabili definitiv aici.

Relaţia dintre Statele Unite şi Rusia, mereu complicată.

Cinismul şi seducţia între marile puteri

Mai apare însă o ipoteză, anume cinismul şi seducţia între marile puteri. Ele sunt mereu în competiţie – regională, continentală sau globală – între ele. Dacă vor să cîştige poziţii pe marea tablă de şah a geopoliticii, trebuie să fie adepte ale valorilor şi principiilor în fiecare zi în faptă, nu doar în vorbe. Doar aşa vor putea să îşi câştige o serie nelimitată de aliaţi, pentru că nimic nu convinge mai mult decît fapta sinceră.

Problema apare când marile puteri aleg cinismul atât în relaţia cu statele cu forţă redusă, cât şi în relaţiile dintre ele. În primul caz, fiecare stat de forţă redusă, abordat sau atacat individual de o mare putere, nu izbuteşte să facă faţă, şi au loc cedări de poziţii sau de teritorii, născându-se resentimente. Dar aceste atacuri sunt temeiul perfect pentru nişte alianţe noi, atât între cei mici, cât şi între cei mici şi alte mari puteri, care doresc să oprească ascensiunea agresorului. În final, războiul nu este exclus, şi istoria ne oferă exemple în acest sens.

În a doua situaţie, când marile puteri sunt cinice doar între ele, războiul este sigur, pe diferitele paliere, nefiind exclus inclusiv cel purtat cu armele cele mai ucigaşe şi sofisticate pe care le au la dispoziţie.

Există şi o situaţie paradoxală: când se renunţă la valori pentru afirmarea în forţă a poziţiei proprii, sau invers, se renunţă la agresiuni şi se adoptă valorile şi principiile ca vector real de desfăşurare a vieţii. Prima ipoteză se soldează cu crearea făţişă a unor imperii, sau la subordonarea directă a statelor mici prin aplicarea forţei politico-economice-militare, ceea ce îi va face pe alţii să se alieze pentru a rezista presiunii – dacă pot, sau atât cât pot. Războaiele de orice tip sunt la orizont, iar finalul niciodată nu este sigur.

În a doua ipoteză, situaţiile dificile se detensionează, norii se îndepărtează, iar pe spaţii geopolitice destul de întinse viaţa devine mai frumoasă, „păsărelele ciripesc”, întocmai beneficiilor pe care cocktail-urile lui Jeeves i le aduceau lui Bertie Wooster – a se vedea descrierea din link.

Pragmatic este să fim adepţii şi practicanţii valorilor şi principiilor, pentru că aşa putem „seduce” orice subiect geopolitic.

Toate aceste reguli, fără excepţie, se aplică şi în planul politicii interne, unde nu poţi să îţi ascunzi adevăratul chip pentru o perioadă prea lungă de timp. De fapt, în cadrul propriei naţiuni, regula seducţiei prin cinste, muncă şi onoare se aplică cu viteză mult mai mare faţa de viteză transformărilor din geopolitică, fiind necesare uneori doar câteva minute sau ore pentru a pierde în faţa propriilor cetăţeni ceea ce ai câştigat timp de ani de zile.

De aceea, pragmatic este să fim adepţii şi practicanţii valorilor şi principiilor, pentru că aşa putem „seduce” orice subiect geopolitic. Dar cum băieţi răi nu sunt puţini, este nevoie de unitate în jurul adevărului, a cinstei, a muncii, a disciplinei şi a eticii – doar aşa puterea fiecăruia dintre noi va creşte, iar împreună, putem face ţările şi lumea mai frumoase, aşa cum merită să fie.