La lumina care vine din Est şi la care, într-o rară demonstraţie de subordonare politică la nivel înalt, s-a dus să se încline doamna Marine Le Pen, europarlamentar, candidat la alegerile prezidenţiale franceze. Fapt fără precedent dar care are meritul de a confirma oficial tot ceea ce, până acum, circula ca nivel de zvon violent negat de Moscova: forţa şi extensia contactelor sale cu ceea ce înseamnă o parte consistentă a ierarhiilor politice din spaţiul UE.

Pentru Rusia, este un succes real şi incontestabil al politicii lui Putin de a restaura locul şi influenţa ţării sale în jocul global, folosind absolut toate armele ofensive din dotare. Mai vechi şi mai noi.

Jocul acesta, cu armele sale specifice, nu este nou. A fost folosit intens de Rusia Sovietică, apoi de URSS pe baza contactelor cu „partidele prietene” care primeau subvenţii generoase de la Moscova pentru campanii politice naţionale şi o propagandă care, cel puţin în ţările Europei occidentale după apariţia Cortinei de Fier, a fost mereu susţinută, şi din convingeri reale, de aproape toate vârfurile vieţii intelectuale şi artistice din „stânga revoltei romantice”. Bine şi profesionist folosiţi, au devenit curând propagandiştii de temut care erau invitaţi în „călătorii de documentare” pentru a cunoaşte realitatea din Ţara Sovietelor şi, la întoarcere, pentru a publica poeme de laudă corespunzătoare.

Şi aşa se face că, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial până târziu, înspre finele anilor '60, partidele comuniste din câteva ţări occidentale reuşiseră să se dezvolte absolut spectaculos, într-atât de tare încât Maurice Thorez sau Palmiro Togliatti ajunseseră doar la un pas de a prelua puterea politică, la fel ca în Grecia, spre exemplu. A urmat o lungă perioadă de cădere a „stângii autentice”, pe măsură ce bunăstarea socială devenea obiectivul comun al partidelor „mainstream”, iar diferenţele ideologice între socialişti şi populari se mutau pe modelarea programelor de dezvoltare socială şi repartiţie a bunăstării.

Asta până în acest moment, mai precis odată cu apariţia elementelor de criză majoră care, cumulate, au sfărâmat visul „statelor bunăstării”, al statelor garant absolut pentru „plase de siguranţă” sociale mai mult decât generoase, au introdus în ecuaţie, pentru prima oară după două generaţii, teama pentru ziua de mâine.

Moment care trebuia exploatat cum se cuvine pentru fragilizarea la maximum a Uniunii Europene, pentru discreditarea modelului propus de solidaritate europeană şi, la capătul a toate astea, ca o consecinţă perfectă, explodarea întregului sistem.

Analiştii Moscovei au înţeles demult că nu se mai puteau baza pe rămăşiţele deloc convingătoare şi dezunite ale fostei mişcări comuniste. Drept care, au început să mizeze totul, în forţă, din ce în ce mai deschis, pe partidele naţionaliste, radicale, populiste, cu programe politice care pun pe primul loc elementele esenţiale ale disoluţiei de sistem: ieşirea din UE, ieşirea din NATO, revenirea la graniţele naţionale, ieşirea din Euro şi reinstaurarea vechilor monede naţionale. Partide a căror primă reunire istorică s-a făcut, deloc întâmplător, la Sankt-Petersburg.

Sunt partide a căror credibilitate este generată şi susţinută de criză, partide a căror soartă depinde de prelungirea situaţiei de criză şi care-şi joacă acum o carte de oportunitate în acest context cu totul special prin care trece Europa.

Iar planificatorii politici de la Moscova au mizat din primul moment pe faptul că acest tip de partide vor fi un fier de lance într-o bătălie de sistem cu mize cu mult mai mari. Ele sunt interesante pentru Kremlin deoarece, practic, sunt poarta perfectă de intrare pe terenul tactic unde, deja, trupele adversarului sunt supuse de ani de zile propagandei organizate în cadrul unui război asimetric intens. Cu un prim obiectiv care începe să fie atins: decredibilizarea liderilor.

Iar mesajul Moscovei este că cei care vor rămâne în picioare, sau cât mai mulţi dintre ei, vor trebui să înţeleagă că elementul esenţial al viitoarei ecuaţii politice europene şi nu numai trece prin recunoaşterea necesităţii unui nou tip de relaţii politice cu Rusia. Ceea ce, în mod evident, a înţeles doamna Marine Le Pen după întâlnirea sa Preşedintele Vladimir Putin şi, apoi, cu Viaceslav Volodin, Preşedintele Parlamentului rus (acesta avându-i alături pe doi deputaţi din Partidul Rusia Unită, Antatolii Karpov, fostul campion mondial la şah şi Svetlana Jurova, fostă campioană olimpică la patinaj viteză). Ocazie cu care doamna Le Pen, posibil viitor Preşedinte al Franţei, şi-a exprimat rapid poziţia cea mai interesantă şi valoroasă pentru Moscova, pledând pentru o ridicare a sancţiunilor europene şi internaţionale luate împotriva Rusiei după anexarea ilegală a Crimeei în martie 2014.

Acestea sunt contra-productive şi faptul de a interzice unor parlamentari să-şi vorbească între ei seapropie de un dispreţ faţă de drepturile democratice”. Foarte, foarte interesant chiar, dacă interpretăm cum se cuvine semnalul dat de prezenţa domnului Viaceslav Volodin căci, evident, este vorba despre o demonstraţie pe care a dorit s-o facă doamna Le Pen. Asta deoarece Preşedintele Parlamentului rus are şi acum interdicţie de intrare pe teritoriul european şi conturile şi proprietăţile lor pe teritoriul european sub „îngheţate” din cauza susţinerii politice pe care au acordat-o anexării ilegale a Crimeei....

Semnal cu nu se poate mai clar asupra a ceea ce va face în viitor, mai mult, promisiune directă de relaţionare în cadrul a ceea ce, odată, dacă vă mai amintiţi, era denumită „colaborare solidă între partide frăţeşti”. Căci iată ce promite doamna Le Pen:

„După cum ştiţi, am fost întotdeauna partizana Rusiei şi a unei susţineri a legăturilor la nivelul cel mai înalt... Sper ca, peste două luni, dacă mi se va oferi această posibilitate, să rămân fidelă acestei poziţii”.

Este cum nu se poate mai limpede definită perspectiva moscovită a doamnei Le Pen în ce priveşte evoluţia viitoarelor relaţii internaţionale ale Franţei cu domnia-sa ca Preşedinte. Vladimir Putin îşi vede confirmat un posibil aliat instituţional în Europa, una dintre cele două puteri nucleare europene din NATO şi membru permanent al Consiliului de Securitate.

Pentru Franţa însă, oare ce va urma? Aici nu mai vorbim, repet acest lucru, despre creşterea unui partid populist cu o agendă absolut similară prin consecinţe cu ceea ce începe să producă acum BREXIT-ul pentru Marea Britanie.

E vorba, pe fond, în imediat, despre restructurarea posibilă a tuturor jocurilor într-o Europă în care toate jocurile s-ar putea schimba violent. Până la urmă, pentru unii, asta a fost dintotdeauna şi va rămâne miza finală. Cât de aproape sunt să reuşească o lovitură care s-ar putea dovedi mortală pentru Europa?

Cum spunea doamna Le Pen, vedem peste două luni.