Ca şi alte curente din Europa, care se manifestă azi în formate vizibile în prim planul structurilor politice ale statelor europene.

Care e totuşi perspectiva, care sunt diferenţele şi mecanismele care permit ca această abordare aparent similară, sub aceeaşi etichetă, dar cu conţinuturi diferite, să influenţeze dramatic lumea de mâine, combinată cu tarele prezentului confuz şi ale democraţiei precum populismul şi adhocraţia – în sensul improvizaţiei şi bunului plac al liderilor ce ignoră instituţiile şi profesioniştii? Unde e soluţia relansării coeziunii şi modelului european, a influenţei sale şi a regăsirii vigorii puterii soft a Uniunii Europene?

Iată o trecere în revistă a temelor şi diferenţelor specifice, ca şi a soluţiilor pentru limitarea şi îndiguirea liderilor europeni de partide netradiţionale, atraşi de perspectiva eternizării la putere, a îmbogăţirii cu impunitate şi a modelului absolutist putinist. Al unei Rusii care se implică să convingă sau să schimbe Europa, sau măcar să o scindeze în profunzime, pe dimensiune societală şi a sistemelor politice naţionale. O lecţie pe care trebuie să o învăţăm la timp.


Viktor Orban FOTO EPA-EFE

Iliberalism a la Orban: anularea democraţiei şi paşi mari în drumul spre putinism autoritar

Au trecut şi alegerile în Ungaria şi speram ca lucrurile să intre în normal. Ca nebunia din propaganda aberantă să se calmeze. Ca Soros să nu mai fie un duşman absolut pentru că a construi un asemenea duşman nu e o dovadă de forţă, ci de slăbiciune, atunci când un bătrân de 80 şi de ani devine duşmanul unui stat serios, şi european pe deasupra, pentru că optează pentru idealul societăţii deschise. Mai aşteptam ca migraţia să nu mai fie bau-bau-ul absolut, oricum s-a demonetizat tema, iar cu încheierea campaniei, lucrurile să se estompeze. Ei bine, nu a fost aşa.

Deşi a avut voturi majoritare împotriva sa, sistemul electoral construit de Orban şi Fidesz, cu ajutorul dat de majoritatea constituţională din mandatul trecut, a dus la o supra-reprezentare a partidului lui Orban de peste două treimi din voturi în Parlament, o nouă majoritatea constituţională, cu care se poate modifica tot. E şi vina fărâmiţării opoziţiei, dar să nu uităm că al doilea partid din Ungaria rămâne Jobbik, iar prezenţa crescută a adus voturi mai multe tot la majoritate.

Fidesz, partidul la putere, a avut o campanie fără program. Doar un singur punct pentru întreaga campanie, o singură temă, o singură preocupare şi un duşman, refugiaţii. Refugiaţii susţinuţi de Soros şi ONG-urile sale, inclusiv personalităţile de pe lista ruşinii – o altă formă vetustă şi descalificantă de listă neagră – şi, evident, duşmanul propriu-zis, refugiaţii - invadatorii care schimbă limba şi religia în Ungaria. Migranţii care vin să schimbe religia creştină la Islam radical şi să impună sharia la Budapesta. O altă nebunie. Dar care a prins şi a adus voturi. Aberaţii propagandistice, dar atât de gogonate încât chiar au avut impact şi au prins în zona rurală şi în mahalalele oraşelor. Opoziţia a câştigat la Budapesta, dar capitala e o altă ţară. Realitatea e că migranţii vor în Germania, nu în Ungaria.

Partidele clasice mor, şi iliberalismul ocupă piaţa politică dominând în Ungaria lui Orban, dar şi în alte state din Europa centrală.

Populismul şi naţionalismele au diferite nuanţe. Ele sunt efecte secundare ale democraţiei, deseori aberaţii şi excrescenţe care iau naştere pe baza fricilor induse şi amplificate. Mecanismul fricii naşte intoleranţă şi partidele tradiţionale, cu programe gândite şi elaborate, cu argumente pentru diferite politici care nu sunt neapărat generoase cât realiste, nu au nici o şansă. Partidele clasice mor, şi iliberalismul ocupă piaţa politică dominând în Ungaria lui Orban, dar şi în alte state din Europa centrală.

Iliberalismul nu e conservatorism britanic, nici formula neo-conservatoare împinsă spre realismul ultra-pragmatic dur şi pur al lui Trump. Una e să alegi între o variantă democratică cu nuanţe mai liberal-progresiste sau mai conservatoare-tradiţionaliste, alta e să aluneci în iliberalism, împopoţonat cu particula „democratic“ în coadă, cum i-o aşează Orban. Nu există iliberalism democratic, dacă nu e liberalism, libertate, acces egal la oportunităţi, competiţie corectă, economie de piaţă reală, nu mai e deloc democraţie. Deci iliberalismul nu e democratic sau nedemocratic. E doar o formă profundă de non-democraţie.

Iliberalismul este departe de valorile democraţiei, fără a fi însă un conservatorism a la russe. Există susţinerile cunoscute ale acestor categorii de partide de către Moscova, în diferite feluri, pentru că ele reprezintă o certitudine a problemelor în sânul statelor europene, împingând, totodată, spre scindarea UE. Apoi e un pas major spre autoritarismul violent din putinismul rus. Iliberalismul păstrează instrumentul drepturilor omului, nu sancţionează libera expresie şi criticile, fie ele şi vehemente, nu bagă opoziţia în închisoare şi nici nu ucide cu sânge rece dizidenţii, ca-n Rusia lui Putin, ci respectă garanţiile constituţionale. Dar foloseşte fără scrupule presiuni de toate felurile: discriminarea la angajare, atât în spaţiul public, cât şi în companiile private ce au dependenţe de contracte cu statul; presiuni asupra ONG-urilor şi think tank-urilor, defavorizarea celor independente faţă de cele de casă, la finanţări şi contracte; preluarea şi controlul mass media, aproape total, cu urme de instrumente jurnalistice de opoziţie rămase doar pentru poză, pentru a servi drept contra-exemplu la distrugerea totală a mediei de opoziţie, dar nu suficient de importante pentru a echilibra dezbaterea.

În orice caz, aleşii, conducerea statului, politicienii şi funcţionărimea nu mai reprezintă conducerea şi voinţa cetăţenilor, totalitatea curentelor din parlament şi societate, ci sunt o expresie profund debalansată a majorităţii sau partidului dominant. Iliberalismul introduce ideile unor tranşee între „noi“ şi „ei“, în care apartenenţa la opoziţie te descalifică pe toată linia în relaţiei cu puterea şi în perspectiva ocupării funcţiilor publice. Sunt atacate şi profund discriminate minorităţile de tot felul, inclusiv politice, în timp ce iliberalismul subminează sistematic şi atacă direct instituţiile statului şi bazele lor. De fapt, iliberalismul atacă tot ce e independent, nu atât de Guvern, cât de partid şi de conducătorul de partid, subminează şi impune controlul asupra oricărei activităţi independente, atacă justiţia independentă, restricţionând tot ce nu e sub controlul partidului, un partid ce tinde să devină stat, să politizeze pe de-a-ntregul societatea şi întreaga activitate, în timp ce opoziţia e de décor, ca să se poată dovedi că există şi nu s-a ajuns deja la un partid unic(aici e modelul cel mai apropiat de putinism). Acesta e iliberalismul.

Iliberalismul introduce ideile unor tranşee între „noi“ şi „ei“, în care apartenenţa la opoziţie te descalifică pe toată linia în relaţiei cu puterea şi în perspectiva ocupării funcţiilor publice.

Tendinţa de a crea Partidul-stat – chiar dacă lasă puţine elemente de supapă pentru a proba, tocmai, că există opoziţie, prin excepţie – tendinţa liderului de a acapara toată puterea în variante autoritare – chiar dacă păstrează aparenţa democratică electorală în partid, dar unde domină prin conformism şi eliminarea oricărui tip de opoziţie, dizidenţă sau opinii contrare – înţelegerea proastă a ideii de majoritate, mutarea deciziei Executive de la Guvern la partid şi distrugerea controlului parlamentar - al întregului Parlament, cu tot cu opoziţie – şi suplinirea cu controlul de partid, tirania majorităţii şi intoleranţa faţă de orice formă de opoziţie în societate, ba chiar faţă de orice oază de independenţă, acestea sunt trăsăturile iliberalismului. Fără nimic democratic rămas în sistem, doar aparenţă, abuz, intoleranţă, frici şi distrugerea viitorului unui stat, împins pas cu pas spre putinism autoritarist.


Vladimir Putin FOTO EPA

De ce Putin nu e nici Theresa May, nici Donald Trump

O discuţie largă s-a născut la nivel european, şi chiar peste ocean, legată de abordarea conservator-tradiţionalistă rusă, privită prin prisma dezvoltărilor populist-naţionaliste, xenofobe, eurosceptice, anti-imigranţi, din Europa, pe care nu rareori le regăsim pe statele de plată ale diferitelor entităţi oficiale şi oficioase ale Federaţiei Ruse, cum ne anunţă presa de investigaţie europeană de ani buni. Totuşi marea dilemă a fost eliminarea din spaţiul dezinformărilor ruse a ideilor potrivit cărora abordările pretins conservatoare, în fapt autoritarist-populiste pravoslavnice de factură neo-imperialistă rusă ar fi expresia similară conservatorismului britanic şi a neo-conservatorismului american.

Nimic mai fals. Putin nu e nici Donald Trump, nici George Bush Jr., nici Theresa May. Şi nici pretinsul conservatorism rus nu e decât o spoială, o imitaţie şi explicaţie publică a autoritarismului radical uni-personal al lui Putin susţinut de camarila de siloviki orientaţi economic să susţină regimul putinist, fără nici o legătură cu unele manifestări naturale şi decente, dar în cadrul strict democratic, a opţiunilor britanice şi americane conservatoare sau a altor state europene.

Identităţile colective şi naţionalismul de sorginte patriotică sunt rezultatul căutării rădăcinilor, legitimităţilor de grup şi nu rareori funcţionalităţilor statale. Ignorarea deplină a identităţii şi specificului, a bazei culturale şi tradiţionale nu e de bun augur, iar uitarea memoriei instituţionale şi naţionale e la fel de pernicioasă ca şi negarea perspectivelor, progresului, drepturilor omului şi societăţii deschise. Excesele de orice fel sunt  nepotrivite şi contraindicate în coeziunea societală a statelor europene, dar şi a constructului european, iar aici conservatorismul societăţilor occidentale face parte din balansul natural şi aspiraţia căutării perpetue a echilibrului între memorie şi schimbare la nivelul oricărei organizaţii de natură socială, cu atât mai mult a unei naţiuni.

Plimbarea pendulului între abordări şi curente, toate democratice, sunt expresia unor fenomene naturale şi impactul unor evenimente pe care le văd cetăţenii zi de zi pentru a-i determina să se mişte cu opţiunile spre zona conservatoare.

Prea multe schimbări în puţin timp îi şochează pe oameni, îi înfricoşează şi îi afectează. Se opun schimbărilor de această magnitudine exact aşa cum stagnarea sau imobilismul îi îndeamnă spre mişcare, agitaţie, dorinţa de schimbare, nu de dragul schimbării, ci în aspiraţia de mai bine. În context democratic, cu respectarea valorilor şi principiilor, a drepturilor omului, a statului de drept, a independenţei justiţiei, elemente care nu intră niciodată în discuţie la alternanţa puterii de la liberal-progresişti la conservatori tradiţionalişti cu nuanţe de naţionalism patriotic (nu patriotard).

Că suntem adepţii uneia sau alteia dintre opţiuni, că avem o imagine şi aşteptare diferită în legătură cu dozajul dintre memorie - tradiţie şi reformă - schimbare - progres, trebuie să acceptăm că vorbim de un fenomen natural şi sănătos pe care trebuie să-l înţelegem, nu să-l blamăm. Plimbarea pendulului între abordări şi curente, toate democratice, sunt expresia unor fenomene naturale şi impactul unor evenimente pe care le văd cetăţenii zi de zi pentru a-i determina să se mişte cu opţiunile spre zona conservatoare. Actele concrete legate de migraţia în masă şi refugiaţi ca şi actele teroriste de orice fel îndeamnă în această direcţie, ca şi schimbările bruşte şi profunde din fibra şi substanţa socială a unei naţiuni.

De aici până la a susţine faptul că pretinsul conservatorism panslavic autoritarist rus e acelaşi cu cel european sau american e o impunitate absolută. Iar lumea conservatoare euro-atlantică e cel mai natural duşman al regimului Rusiei lui Putin, oricum s-ar autodefini el. În cazul Europei, e o confruntare tacită între naţiunile şi statele moderne şi creaţia UE, post-modernă, produs al voinţei statelor naţionale. Identitatea naţională se confruntă cu identitatea valorilor comune, drepturilor, criteriilor şi normelor. Un construct în care nu se mai regăsesc triburile etnice.

Atât statele central şi est europene, cât şi noile state aspirante, au cetăţeni şi mituri care merg către o Europă a naţiunilor care nu mai există de la Maastricht. Iar criza economică a datoriilor suverane şi migraţia, oboseala extinderii şi impactul tot mai palid al puterii soft europene, de model şi atractivitate, nu fac decât să adauge la apetitul tot mai restrâns şi căderea statelor mai puţin consolidate în cadrul UE înspre modelul conservator putinist, cu nuanţe autoritariste, care permite permanentizarea la guvernare şi controlul excesiv al opţiunilor şi perspectivelor electorale. E o înclinaţie nesănătoasă către verticala puterii şi personalizarea acesteia. Un cezarism care nu mai are nimic de a face cu democraţia, pe care nici măcar nu se mai chinuie să o imite. În Rusia din 2003, de la adoptarea Doctrinei Putin a democraţiei suverane.

Noua ideologie cu numele de conservatorism a lui Vladislav Surkov, consilierul lui Putin, are impactul cel mai nefericit exact în Rusia şi în spaţiul post-sovietic. Modelul se vrea o civilizare şi integrare în ceva numit Ruski Mir - Lumea Rusă, care se vrea identitate cu nuanţe etnice: limbă comună şi istorie comună dată de apartenenţa la fostul stat sovietic. Pe ruşi – obţinuţi inclusiv prin procesul de paşaportizare a spaţiului post-sovietic, pe rusofoni şi compatrioţi îşi asumă unilateral să-i apere şi să-i reprezinte Rusia lui Putin. Unde pierd, e la pretenţia de civilizare care ascunde tot mai transparent, după Georgia 2008 şi Crimeea, respectiv Donbasul în 2014, neo-imperialismul rus.

Atractivitatea perpetuării puterii absolute pentru liderii europeni insuficient de democraţi

Unde lucrurile se complică e tot la nivelul Uniunii Europene. Acolo unde e o discrepanţă reală şi concretă între conştiinţa modernă, naţională, statală şi cea post-modernă, a constructului numit Uniunea Europeană. De aceea, soluţia e asumarea acestei diferenţe, construcţia legăturilor între cele două lumi din epoci diferite, dar cu aceiaşi oameni vii, care trăiesc cele două realităţi concomitent, dar mai ales recunoaşterea coexistenţei şi respectul celor din lumea post-modernă serioasă faţă de cei din lumea modernă. Puţină umilinţă şi înţelegere nu strică, în loc de etichetare şi blamare imediată, dar mai ales e nevoie de reconstrucţia încrederii între cele două lumi şi mai ales de toleranţă, lipsă de orgoliu şi superioritate face de cei rămaşi în lumea modernă a statelor, naţiunilor, identităţilor colective de tip triburi etnice.

Pentru că şi liberalismul democratic de factură progresistă, în căutare de noi cauze şi noi drepturi, a determinat şi trăit, totodată, limitele modelului european post-modern, odată cu votul pentru Tratatul Constituţional al UE, în Franţa şi Olanda, care au spus NU Tratatului Constituţional. Iar resemnarea, politica negării, blamarea conservatorismului şi lumii moderne nu ajută la depăşirea frustrărilor, ci acutizează faliile, în primul rând pe cele de înţelegere şi integrare. Iar rezultatul acestui ping pong al diferenţelor şi intoleranţei e accentuat de valurile de refugiaţi, atacuri teroriste cu peste 400 de morţi în statele occidentale, alegeri cu victorii directe sau relative importante ale partidelor naţionaliste şi anti-sistem în multe locuri în Europa, precum şi recrudescenţa naţional-populiştilor, cu precădere după 2015.

Trebuie să luăm în serios politica inevitabilităţii. Cu toată vestea bună pe care ne-a oferit-o pro-europeanul Macron.

Nu putem să ne uităm la naţionalism, populism şi forţe disruptive doar din scaunul înălţimii morale a democratului perfect şi al progresistului liberal absolut. Trebuie coborât şi în arenă, pentru a înţelege şi a acţiona, a explica şi confrunta problemele, atitudinile, aşteptările şi dorinţele cetăţenilor cu alte vederi. Sunt în top eurosceptici în Europa în Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Italia, Austria, Olanda, şi tot aşa mai departe. Trebuie să luăm în serios politica inevitabilităţii. Cu toată vestea bună pe care ne-a oferit-o pro-europeanul Macron.

Şi dacă îi înţelegem, cum reacţionăm? Fără etichetări, cu toleranţă şi dorinţa de a înţelege resorturile. Aceşti conservatori naţionalişti, populişti, anti-sistem nu sunt unitari. Şi nu trebuie lăsaţi în mâna manipulărilor şi utilizării lor de către Rusia pentru a scinda Europa şi societăţile europene. Nu sunt unitari, sunt eterogeni. Nu trebuie absolutizată, dar nici nu trebuie subestimată puterea acestor grupuri care se pot coagula prin excludere şi condamnare nediferenţiată. O asemenea abordare distruge Europa, UE, societăţile europene şi valorile comune.

Aici a învăţat să se insinueze Moscova cu modelul său redevenit brusc atractiv pentru excluşi, proscrişi şi etichetaţii europeni în mai mare măsură chiar decât pentru ruşi. Partidele nu sunt unitare, se mişcă de la o temă la alta - multiculturalism, migranţi, terorism, libertanism, negarea religiei, progresism prost înţeles. Anti-europenismul şi mesajul anti-occidental rus îi coagulează pe cei diferiţi şi respinşi de rectiliniaritatea şi corectitudinea europeană. De aici e simplă manipularea şi deturnarea spre violenţă şi înclinaţie spre violenţă, spre conducător unic şi puternic, care să nu se mai încurce cu Parlamentul sau sistemul democratic multipartid, pentru că e mai eficient în decizii de unul singur, ca lider absolut.

Nu sunt, deci, acceptabile etichetele blamului absolut, şi ele sunt pernicioase, ca şi dezarmarea din politicile inevitabilităţii. Aşa a ajuns Rusia să-şi seducă vecinii, cu precădere, şi zone speciale de marginali identificaţi în statele occidentale. Dacă Rusia nu poate deveni Occident, de ce să nu devină Occidentul un fel de Rusia sau ca Rusia? Asta a fost filosofia originală, simplistă dar eficientă. Nu oferă nimic decât anti-occidentalism şi reuneşte, totuşi, toate curentele distincte nefrecventabile de către partidele clasice.

Rusia nu construieşte pe bază de naţionalism conservator pentru că nu are aceleaşi mituri fundamentale cu Europa. Nu e un stat naţional.

Corupţia sistemică dezvoltată în zone majore din societatea democratică europeană e un cadru potrivit pentru promovarea modelului rus. Cleptocraţia post-sovietică sau post-comunistă şi corupţia economiei sălbatice de piaţă, a zonelor nereglementate sau a regulilor alterate pe comandă politică, înghiţirea pe nemestecate a tezelor conspiraţiei şi a pretinsei lupte cu globalizarea şi uniformizarea îi atrage pe toţi în discuţie. Pe o seducţie de sorginte rusă. Care oferă opţiuni de căpătuire individuală a liderilor, fără impunitate, dar cu libertatea tuturor cetăţenilor pusă în discuţie.

Şi mai e un motiv pentru care conservatorismul rus nu are nimic de a face cu cel britanic sau american, nici cu curentele europene de această factură, pe care doreşte să le potenţeze şi să le pervertească. Rusia nu construieşte pe bază de naţionalism conservator pentru că nu are aceleaşi mituri fundamentale cu Europa. Nu e un stat naţional. E un melanj de etnii, religii, bucăţi de naţiuni existente şi ocupate, rupte de la matcă, popoare, comunităţi, aduse într-un construct pretins şi aparent federal, dar fără o bază de aspiraţii, interese şi valorile comune. Iar coagularea pe un model negativ, opus civilizaţiei occidentale, nu aduce susţinere, soluţii sau un model funcţional real. Societăţile bazate pe interes economic secvenţial al conducătorilor, excluderea liderilor naturali şi a elitelor reale, în favoarea deţinătorilor obedienţi de funcţii publice fără pregătirea necesară, la fel ca şi abordări idealiste neclare, dar care sună bine sau par a fi universale, nu au cum să convingă pe termen lung şi mai ales să dăinuie.