Este o reuşită datorată în mare măsură grupurilor de femei şi feministelor saudite care nu au încetat să exercite presiuni, fie şi prin nesupunere civică, petiţii insistente şi campanii publice redutabile intensificate acut în ultimii patru ani, asupra casei regale saudite şi, simultan, asupra juriştilor saudiţi influenţi, exponenţi ai salafismului. Revendicările sauditelor începute încă din 1990, au rămas nedomolite de promisiunile generice oficiale referitoare la suspendarea sistemului tutelei masculine formulate în 2009, dar concretizate de abia din 2013 în măsuri graduale, condiţionate şi timide de acordare a unor libertăţi şi drepturi sociale şi politice fundamentale, gravitând în jurul recunoaşterii autonomiei femeilor musulmane. În pofida jubilării actuale şi a aneantizării subite a unui simbol popular, cu mare vervă manipulat mediatic, al oprimării femeilor saudite, a unei prescripţii validate mai degrabă cultural, deşi ambalate în limbaj religios, care limita libertatea de alegere şi de mişcare a sauditelor, rădăcinile doctrinare şi legale responsabile de construirea acestui mod ierarhic de normare a relaţiilor de gen sunt încă pline de vigoare şi diplomat protejate.[1]

Există, totuşi, germenii extinderii acestui tip de reforme islamice chiar şi în contextul socio-politic al unui regat format şi întreţesut cu dezvoltarea interpretărilor salafite, deosebit de rigide şi literaliste în abordare.

Astfel, nesurprinzător, chiar şi acum sauditele se confruntă cu o specificaţie care poate afecta semnificativ eficienţa implementării reale a decretului regal: înainte de a obţine în mod legal permisul de conducere, femeile trebuie să beneficieze de acordul tutorelui masculin, pater familias, considerat încă, în bună tradiţie patriarhală, drept „păstorul turmei saleˮ, soţia fiind inclusă în aceeaşi stare de minorat alături de copii. Tutorii, doar bărbaţi, evident, deţin privilegiul de a analiza şi departaja beneficiile şi dezavantajele acordării acestei permisiuni în fiecare caz în parte. Femeile îndeplinesc doar rolul de obiecte ale acestui proces de decizie, nu şi de subiecţi/agenţi autonomi. Decretul salutar din 17 aprilie 2017, referitor la restricţionarea unor serii de manifestări a tutelei masculine, a redat o parte din dreptul la autodeterminare al femeilor saudite (dreptul de a beneficia de servicii guvernamentale de sănătate şi educaţie, de participarea pe piaţa muncii în sectorul public şi privat, de reprezentarea în instanţă, dreptul de a ieşi din închisoare fără a avea nevoie în prealabil de permisiunea explicită a tutorelui masculin), însă tratarea lor conform normelor egalitariste de gen, ca fiinţe umane deplin autonome, rămâne dependentă de benevolenţa, educaţia şi interesele membrilor masculini ai familiei.

Există, totuşi, germenii extinderii acestui tip de reforme islamice chiar şi în contextul socio-politic al unui regat format şi întreţesut cu dezvoltarea interpretărilor salafite, deosebit de rigide şi literaliste în abordare. Din perspectivă strict metodologică, mai relevantă, fertilă şi îmbucurătoare decât permisiunea regală în sine este evidenţierea posibilităţii reformării legilor considerate a fi „islamiceˮ, aşadar, în înţelegerea mistificată a unora, infailibile, imuabile, aplicabile universal în orice epocă şi societate. Aceste supoziţii referitoare la existenţa unor legi islamice de natură divină sunt diseminate în lumea musulmană contemporană mai ales prin emergenţa puternică a salafismului, iar, în lumea nemusulmană, în virtutea receptării alterităţii, aici a culturilor islamice, printr-un proces de esenţializare a atributelor Celuilalt, construit antagonic cu Sinele occidental şi redus forţat, abstract şi unitar la un set de determinaţii pur religioase.

Substituind peste noapte decenii de verdicte salafite/saudite radical opuse, decretul regal, devenit acum la fel de islamic precum precedentele faţă de care se plasează nejenat pe o axă de opoziţie, prin care li se acordă sauditelor dreptul de a şofa, exemplifică indirect, pragmatic, legitimitatea reformei în cadrul sistemului juridic islamic. Această premisă teoretică joacă un rol esenţial în lupta pentru recuperarea celorlalte drepturi care ar trebui să le revină femeilor musulmane. Cât de mult este totuşi dispus regele saudit să se prevaleze de dreptul de a iniţia un set de reforme într-adevăr revoluţionare, rămânând în sistemul argumentativ islamic, contestând verdictele ultratradiţionaliste salafite, rămâne de văzut.

Ce mi se pare important de evidenţiat, pornind (şi) de la acest caz, este existenţa a cel puţin două strategii jurisprudenţiale şi distincţii conceptuale vitale, relevante în demitizarea unor prejudecăţi referitoare la ceea ce reprezintă legea islamică şi modalitatea sa de construire:

  • shariah, tradusă reducţionist şi inadecvat ca lege islamică, eventual presupus unificată în forma unui cod coeziv de legi, reprezintă doar un concept moral abstract, un ideal coranic, considerat a fi infailibil, de origine divină. Shariah este adesea confundată cu fiqh-ul, înţelegerea failibilă, umană, permanent reformabilă a acestui ideal referitor la ceea ce ar putea reprezenta Voinţa divină, înţelegere concretizată printr-o multitudine de sisteme jurisprudenţiale diverse, imposibil de codificat prin imitarea sistemului occidental de jurisprudenţă. Mai simplu explicat, shariah este doar conceptul/valoarea dreptăţii, însă modul în care dreptatea în sine a fost înţeleasă, construită, definită de-a lungul evoluţiei gândirii islamice este un aspect ce ţine de fiqh şi rămâne deschis perpetuu contestării şi reformării.
     
  • legile emise anterior de către orice savant musulman reprezintă doar un efort individual, uman, limitat, de înţelegere şi aplicare a unor principii coranice universale, generale, condiţionate de atingerea unor obiective etice. Interpretarea şi adaptarea permanentă a acelor principii etice la realităţile şi necesităţile contemporane, în consonanţă cu evoluţia cunoaşterii umane, precum şi a mentalităţlor şi supoziţiilor care modelează viziunea despre om şi lume în cadrul fiecărei societăţi (de exemplu, acum, validarea drepturilor omului şi a unei perspective egalitariste de gen) este un proces cât se poate de islamic. Sacralitatea atribuită unui text, aici Coranul, nu trebuie confundată cu perpetuarea obedientă şi osificată doar a unei singure înţelegeri umane, aceea a primei comunităţi interpretative musulmane, tributare, inerent, cunoaşterii limitate şi supoziţiilor medievale transculturale referitoare la normarea ierarhică a relaţiilor dintre femei şi bărbaţi, ci înţeleasă tocmai ca această capacitate de a răspunde permanent necesităţilor aflate în schimbare a diferitelor societăţi, în diferite epoci.
 

Pentru o serie de femei saudite, punerea în aplicare a noii permisiuni va fi una lină şi formală.

Ce se întâmplă, însă, istoric, uman şi de altfel predictibil este o altă poveste. Interpreţii umani, aici, savanţilor musulmani, sunt ispitiţi să se erijeze în reprezentanţi direcţi ai Voinţei divine. Astfel, ceea ce ar trebui să fie doar o interpretare umană deschisă reformării şi contestării devine adevăr absolut, divin, inatacabil. Cei care nu vor fi de acord cu decizia regelui saudit vor invoca nu opinii umane failibile (altfel, polemica exegetică ar fi una condusă periculos de pe poziţii de egalitate), ci adevăruri atribuite autoritarist şi arogant direct divinităţii. Opozanţii reformelor islamice progresiste nu vor afirma niciodată că Bin Baz/ Uthaymeen/ Fawzan (savanţi salafiţi care au decis de acum câteva decenii că a lăsa femeile să conducă reprezintă o sursă de corupere perversă a societăţii) au considerat, pornind de la propriile lor condiţionări psihologice, sociale, culturale, politice, precum şi de la o serie de supoziţii strict personale, că femeile nu au voie să conducă o maşină, ci, maiestuos, că tocmai Allah/Dumnezeu a decis aceasta. Argumentarea ameninţătoare va consta în deversarea imperturbabilă a unor versete coranice şi relatări profetice oportunist selectate şi, în cel de al doilea caz, autentificate. Cea mai pioasă şi adecvată atitudine aşteptată rămâne supunerea. Nu faţă de oameni, se încearcă a se convinge, ci faţă de divinitate. Cel mai problematic aspect îl constituie tocmai această nerecunoaştere a elementului uman decisiv, prezent în constituirea oricărui verdict islamic, şi, implict, a posibilităţii desfiinţării şi reconstruirii sale.

La baza întemeierii verdictelor prin care sauditelor li s-a interzis să şofeze au stat considerente culturale şi politice, metamorfozate, pentru a convinge membrii unei societăţi în care doar limbajul religios legitimează discursurile, în argumente doctrinare islamice compuse selectiv şi ad hoc. Neîntâmplător, substituirea lor s-a produs tot prin privilegierea locală a unor interese economice şi politice urgente: vezi costurile implicate de angajarea unui şofer, avantajele economice ale intrării femeilor pe piaţa muncii, câştigarea simpatiei internaţionale, camuflarea unor abuzuri şi încălcări grave foarte recente ale drepturilor omului în Arabia Saudită. Nu este o strategie jurisprudenţială novatoare; luarea în considerare a interesului public (maslahah) este un principiu metodologic definitoriu în jurisprudenţa sunnită, însă măsura în care interesul femeilor a fost inclus şi reprezentat în acest interes public general este insignifiantă.

Lupta împotriva sistemului tutelei masculine continuă. Chiar şi de la volan.

Paradoxal, Arabia Saudită este una printre puţinele ţări care i-au acordat unei femei mai întâi permisiunea de a pilota un avion şi de abia ulterior pe aceea de a conduce o maşină. Pentru o serie de femei saudite, punerea în aplicare a noii permisiuni va fi una lină şi formală: în unele sate şi zone izolate beduinele deja conduceau vehicule pentru a face faţă necesităţilor cotidiene, iar femeile din clasele de mijloc şi superioare, care au studiat în afara regatului saudit, deja posedă permise de conducere (care le vor fi recunoscute) şi au exerciţiul şofatului. Pe de altă parte, din nefericire, viaţa altor femei saudite nu va cunoaşte nici o transformare benefică dacă tutorele masculin va rămâne închistat în aceeaşi viziune misogină promovată de savanţi musulmani auto(con)damnaţi să repete înţelegeri anacronice asupra unui text sacru, interpretări emise de minţi umane modelate de cunoaşterea limitată, specifică societăţilor existente acum peste o mie patru sute de ani. Lupta împotriva sistemului tutelei masculine continuă. Chiar şi de la volan.