Noua regulă a jocului: impunerea terorii

„În noua logică, totul este obiectiv inamic, iar pedeapsa, în acest caz, nu mai poate fi oarecare”

Regula generală spune că, fără excepţie, cu cât o societate este mai nedezvoltată, cu atât mai accesibile tuturor (din interor sau din afară) vor fi mecanismele care să permită, în orice moment, o reîntoarcere la timpurile primare şi regulile care le-au guvernat. Dispare într-o clipă orice pojghiţă de civilizaţie, se prăbuşesc uluitor de repede toate barierele moralelor convenţionale şi comportamentelor sociale.

Asta arată acum lumii Statul Islamic, asta vrea să transmită, asta vrea să impună: acceptaţi că a venit vremea celor fără de reguli, celor fără limite şi a celor care anulează codurile. Toate codurile. Aceasta este enorma schimbare de joc care se instalează în acest moment, profitând de indiferenţa obosită şi autosuficientă a ceea ce denumim mult prea generic ”lumea civilizată”. Iar schimbarea de joc devine, sub privirile noastre, schimbare de paradigmă.  

Civilizaţia impusese, ca una dintre regulile esenţiale ale noii paradigme începută odată cu asumarea ororilor din Primul Război Mondial, ca statele membre ale comunităţii internaţionale să respecte reguli de bază în ducerea războiului, codificate în Convenţiile de la Geneva şi în prevederile Cartei Naţiunilor Unite. Se accepta (şi se impunea în termenii acordurilor internaţionale) un anume prag chiar în inumanitatea oricărui război, reguli minimale de protecţie pentru populaţia civilă şi în tratamentul prizonierilor de război. Odată cu desfiinţarea acestora începe scrierea noii paradigme în care ne aflăm acum, cea care se bazează pe un singur principiu foarte simplu: duşmani ne sunteţi toţi, iar răzbunarea noastră dreaptă nu va ierta pe nimeni, luptători de primă linie sau familiile lor de acasă, vă vom distruge pe toţi şi tot ce este al vostru!

Nu mai poate fi vorba, în acest nou context, de invocarea principiului ”răspunsului proporţional” sau regulii ”provocării de pierderi dirijate exclusiv la nivelul obiectivelor militare”. În noua logică, totul este obiectiv inamic, iar pedeapsa, în acest caz, nu mai poate fi oarecare. Trebuie să arate ceva, trebuie să spună lumii că nimic nu va fi iertat, iar moartea inamicilor va fi, asemeni timpurilor străvechi cu zei păgâni, una rituală şi monstruoasă. Nu mai există prizonieri de război, ci inamici capturaţi, la fel se petrec lucrurile cu toţi civilii capturaţi în zonele de conflict: toţi sunt asimilaţi teroriştilor şi trataţi ca atare. Moartea teribilă a pilotului ars de viu într-o cuşcă de fier, crucificarea creştinilor sau tăierea gâtului unor nevinovate victime civile şi torturarea şi spânzurarea propriilor oameni bănuiţi de simpatie cu duşmanul arată că regresia în violenţa primară este din ce în ce mai puternică şi continuă. Cu un mesaj pe măsură adresat Occidentului inamic: nu vom mai da înapoi, asta vă aşteaptă!  

Nici nu mai pot da înapoi deoarece paradigma pe care au adoptat-o nu presupune o asemenea posibilitate. Toţi ştiu asta, de o parte şi de cealaltă a baricadei, luptători angrenaţi într-o formă de conflict totalmente atipică. Pe de o parte, avem armatele moderne, dotate cu toate tehnologiile super-perfeormante puse la îndemână de ştiinţa morţii. De cealaltă parte, armament relativ convenţional, cumpărat la liber de pe toate pieţele avide de bani ale lumii civilizate şi totlamente dedicată profitului mai mult, dar aflat nu în posesia unor structuri care să dea o socoteală altcuiva decât fanatizaţilor lideri fundamentalişti. De o parte avem soldaţi în formaţiuni regulate, cu soldă de la stat şi cu perspectiva de a avea, pentru fapte deosebite pe câmpul de luptă, perspectiva onorabilă a unor prime şi decoraţii, eventual a unor ridicări în grad. De cealaltă parte, o singură propunere-răsplată-promisiune: moartea eroică va însemna intrarea directă în Paradisul cu hurii şi munţi de pilaf, fiecare erou-martir al Jihadului vegheat de fetele virgine care doar pe ei îi aşteaptă cu o neăbdare uşor de imaginat.                            

Diferenţa vi se poate părea neînsemnată dacă o judecaţi cu criteriile europene de analiză. Discutaţi despre asta cu cei care se pregătesc să moară antrenându-se în bazele din valea Bekka sau din Liban sau în zonele tribale din munţii Afganistanului. Nu judecă timpul de acum în dicotomia clasică pace/război. Spun că ceea ce se duce acum este o nouă etapă, cea finală a unui conflict mai profund decât războiul. deoarece vorbim despre impunerea supremaţiei unei lumii gerată exclusiv de Sharia, de puritatea religioasă, iar acest conflict profund cu necredincioşii a existat dintotdeauna. Pace n-a fost, au fost doar, cum spunea odinioară Saladin, momente în care a trebui să se opereze retrageri strategice doar pentru a se pregăti marea ofensivă victorioasă. El a reuşit să frângă puterea Crucii, - spun predicatorii fundamentalismului islamic – noi de ce nu? Acum, când Occidentul este slab, divizat şi indecis. Acum este şansa noastră – continua mesajul – acum când credinţei noastre ei nu pot opune decât banii şi ”civilizaţia Coca-Cola”.                                    

Iată argumentul pe care se construieşte ideologia ce permite crimele rituale de acum: arată, într-un mod cumplit şi ultimativ, că tăria absolută a credinţei lor le permite să meargă cu mult dincolo de capătul jocurilor cunoscute în lumea modernă. Şi, mai ales, că le pot justifica la modul absolut şi cu succes în faţa propriilor adepţi convinşi că acela şi numai acela este Adevărul. Sfidând lumea Occidentului cu mesajul deja transmis astfel pe reţelele fundamentalist islamice: voi sunteţi în stare să faceţi aşa? Sigur că nu, voi aveţi principii morale şi nu aveţi credinţa aceea care, odată, a putut trimite Cruciadele pe Pământul Sfânt.                

Fenomenul se extinde. Rapid. Unele servicii de informaţii spun că extinderea este chiar ineluctabilă în zone de conflict proxime de acum României, cum ar fi Ucraina (unde deja, de ambele părţi ale baricadei, se raportează prezenţa unor ”luptători străini” veniţi din rezervorul nesecat al Ceceniei dar şi din unele ţări ale Europei Occidentale) sau, extrem de îngrijorător, folosind ruta Mării Negre pentru tranzit direct prin România. Ne credem la adăpst în virtutea unei logici care ţine de prieteniile istorice, reale, ţesute pe vrema ultimelor două decenii ale epocii comuniste. Numai că ele sunt pe cale să dispară, pe cale naturală, pe motiv de bătrâneţe în cazul celor care au apucat vârsta. Cei care vin asimilează România  alianţelor din care face parte, UE şi NATO. Judecaţi singuri cât de liniştiţi putem fi. Poate chiar suntem, dar cine mai are timp să ne spună asta?