Baza militară sau de „susţinere logistică“ cum preferă chinezii să o denumească se află la Djibouti, punct esenţial pentru asigurarea controlului în zona hipersensibilă a Cornului Africii şi a securităţii uneia dintre cele mai importante rute maritime din lume. Introducând astfel China în clubul restrâns şi foarte select al marilor puteri cu capacitate militară importantă în zonă, ceea ce presupune nu numai o „vedere maritimă“, dar şi una posibil a fi extrem de semnificativă în zona acţiunilor terestre posibil de desfăşurat în ţări (Eritreea, Somalia, Etiopia şi Yemen) unde guverne totalmente instabile gerează (mai mult simbolic) teritorii extrem de bogate în resurse dintre cele mai diverse, revoltele tribale neîncetate, apariţia mişcărilor jihadiste, facţiunile musulmane care continuă un război interconfesional imemorial, grupurile de piraţi, pun în pericol interesele economice străine (inclusiv cele în creştere exponenţială ale Chinei) din zonă.

Toţi cei din „lumea bună“ care au mijloacele de a asigura o proiecţie stabilă şi credibilă pe termen lung a unei forţe militare maritime complexe se află deja în zonă: americanii, francezii, europenii din cadrul Operaţiunii Atlantis dispun de baze sau/şi de facilităţi militare. Ruşii, turcii, saudiţii şi azerii, cu mijloace mai reduse sau cu probleme diplomatice şi numai de penetrare în zonă, vor totuşi să-şi instaleze, într-un fel sau altul, un „capăt de pod“ la Djibouti.

Dar de ce chinezii reprezintă marea problemă?

Iată ce răspundea în urmă cu câteva zile preşedintele Ismail Omar Guelleh pentru „La Jeune Afrique“:

Ştiu că există această obsesie privin prezenţa chineză. Dar ea este nefondată şi unilaterală. Chinezii nu au niciun fel de problemă să coabiteze cu occidentalii care trăiesc în Djibouti, cu condiţia să nu vină în mod constant să le spioneze instalaţiile. Dimpotrivă, americanii fac o fixaţie pe această chestiune. Fără încetare, ne repetă că prezenţa chineză îi jenează în operaţiunile lor. În realitate, baza chineză de la Doraleh, în imediata apropiere a noului chei şi a zonei „porto franco“, nu va găzdui mai mult de 400 de oameni... Francezii sunt aici începând cu momentul independenţei (1999, n.n.), americanii au venit mai târziu din cauza prezenţei Al Qaeda în Somalia şi Yemen şi pentru că Djiboutu a fost singura ţară africană care le-a acceptat o bază militară pe solul lor... Japonezii au venit deoarece şi-au dorit să-şi protejeze navele de ameninţarea pirateriei continue din Golful Aden. Chinezii vor ş-şi securizeze un punct strategic pe noua lor rută a mătăsii, investiţiile lor masive precum şi concetăţenii lor care trăiesc în toate ţările din regiune, din Ouganda până în Arabia Saudită sau Etiopia“.

foto: vedere aeriană, Camp Lemmonier, Djibouti

Aceasta este, de fapt, marea dilemă de securitate din viitorul imediat: situarea în zonă de proximitate a două mari baze militare strategice, americană şi chineză, ambele vitale pentru controlul unei zone extinse, dar care sunt gândite şi ca baze avansate pentru operaţiuni de amploare în teritorii sau în situaţii ostile. Reamintesc faptul că la baza americană se află, printre altele, instalat SOCEE-HQA (Special Operations Command and Control Elemen-Horn of Africa) care coordonează pregătirea sau misiunile Unităţii de operaţiuni speciale din întreaga zonă trans-sahariană precum şi a unităţii nr.10 de forţe speciale maritime.  De aici, CIA coordonează loviturile aeriene în Yemen şi, odată cu sosirea în 2011 a a dronelor de atac PREDATOR, baza de la Camp Lemonnier a fost descrisă de The Economist drept „cea mai importantă bază pentru operaţiuni cu drone în afara ariei de război din Afganistan“.

Context în care întrebarea firească şi cu orice răspuns posibil greu de consecinţe este de a şti care este sensul prezenţei chineze în zonă. Foarte interesant semnalul transmis în South China Morning Post de către  generalul (rez) Jin Yinan, fost director al Institutului de cercetări strategice al Universităţii de Apărare care, la un forum de la Hong Kong desfăşurat săptămâna trecută, a prezentat proiectul în alţi termeni decât oficialităţile chineze, adică ceva mai mult decât „o facilitate logistică“.

În trecut, s-a afirmat că nu vom construi niciodată vreo bază în teritorii peste mări, dar acum construim una. De ce? Va încerca China să copieze efortul SUA de a obţine hegemonia globală? Nu. Trebuie doar să protejăm interesele maritime ale Chinei oriunde în lume.Situaţia de securitate din lumea de azi nu mai este aceeaşi ca pe timpul lui Mao sau Deng Xiaoping. Interesele noatre economice s-au extins către lumea din afara Chinei. Avem nevoie de securitate în cazul liniilor maritime, a resurselor de peste mări şi protecţia cetăţenilor chinezi care lucrează în afară“.

Afirmaţia corespunde unei schimbări fundamentale în politica militară chineză, anunţată deja în Cartea Albă asupra apărării apărută în acest an, dar şi de afirmaţia foarte clară a preşedintelui Xi Jinping care spunea că China „doreşte să clădească o apărare naţională robustă şi o armată puternică care să corespundă poziţiei internaţionale a ţării şi să fie adaptată intereselor noastre naţionale de securitate şi de dezvoltare“. Iar una dintre marile schimbări este tocmai deplasarea centrului de atenţie înspre forţele maritime. Este vorba, spun surse din mediul militar, de şase brigăzi dar şi de o creştere cu cel puţin 15% a alocaţiilor bugetare destinate construcţiei de nave şi achiziţionării de echipamente specifice.

Pe 11 iulie, Shen Jinlog, comandantul marinei chineze, a citit ordinul de construire a acestei prime baze militare maritime chineze în străinătate în faţa echipajelor a două nave, transportorul de trupe Jingangshan şi semi-sumersibilul Donghaidao din flota Chinei de Sud care vor începe transportul a ceea este necesar pentru construcţia bazei „care va permite Chinei să asigure misiunile sale, mai ales de escortă, menţinerea păcii şi ajutorului umanitar în Africa şi în Asia de vest“.

Rămâne deschisă - extrem de deschisă, aş spune - seria de chestiuni legate de viitor. Asta deoarece în comunicatul difuzat de agenţia China Nouă se vorbeşte de o rază largă de joc, Africa şi Asia de vest, greu de acoperit doar cu cei 400 de militari anunţaţi la baza de la Djibouti. Asta doar dacă referinţa nu este decât la stadiul iniţial al construcţiei. În al doilea rând, o necunoscută totală este intenţia oricând posibilă a Chinei de a continua pe această linie a implantării de baze care să-i securizeze interesele şi să asigure protecţia traficului maritim care se anunţă de foarte mare amploare pe „noua rută a mătăsii“ în varianta sa maritimă. Atunci lucrurile se pot complica şi semnalul de acum ar trimite spre o rearanjare completă a forţelor în ce priveşte rutele maritime şi controlul principalelor puncte strategice pe un teritoriu maritim vast, dominat până acum, aproape exclusiv, de forţele americane din Oceanul Indian şi de pe cele câteva baze terestre printre care, singura în Africa, cea de la Camp Lemmonier.

Începe un episod nou şi extrem de important în ceea ce este reaşezarea jocurilor de putere pe plan mondial şi, iată, China a ieşit să spună că îşi doreşte partea sa de influenţă, obligând acum toată lumea să se repoziţioneze şi, eventual, să regândească alianţele existente.