Dar, dincolo de palierul juridic, vorbim despre un eveniment care, cu siguranţă, va avea consecinţe ample la nivelul întregului complex al relaţiilor internaţionale, repoziţionând statele pe o linie cu totul nouă, fie a parteneriatelor, fie a ostilităţilor şi intoleranţelor.

Din această perspectivă, miza anunţată, condamnarea deciziei Preşedintelui Trump de a recunoaşte Ierusalimul drept capitală a Statului Israel şi, în consecinţă, de a dispune mutarea ambasadei SUA în acest oraş, nu a fost decât detonatorul care a provocat este explozia în termeni de o duritate fără precedent a unor tensiuni care se acumulaseră în ani şi ani de zile şi care, în ultimele luni, începuseră să deseneze posibilitatea iminentă a apariţiei unei falii geopolitice de foarte mari dimensiuni. În esenţă, am asistat nu numai la înfrângerea diplomatică dramatică a SUA, ci şi - acest lucru mi se pare cel mai important, la o regrupare absolut spectaculoasă, chiar neaşteptată prin viteză şi amploare, a statelor care se opun la ceea ce este acuzată a fi hegemonia americană obţinută pe baza unei politici de tipul „chi paga, comanda“.

Ieri seară, cu o majoritate zdrobitoare (128 de voturi „pentru“, 9 „împotrivă“ şi 35 de abţineri) Statele Membre reunite într-o sesiune de urgenţă a Adunării Generale a ONU au cerut ca toate ţările să respecte Rezoluţiile Consiliului de Securitate privind statutul Ierusalimului. Relevantă pentru amploarea poziţiei anti-americane este lista celor 9 state care au votat împotriva Rezoluţiei: Guatemala, Honduras, Israel, Insulele Marshall, Federaţia statelor din Micronezia, Nauru, Palau, Togo şi SUA.  România a decis să se abţină de la vot. Iar această Rezoluţie vine după încercarea eşuată de a se adopta un text similar în cadrul Consiliului de Securitate, tentativă care s-a lovit de un veto previzibil din partea SUA. Ca urmare, Yemen şi Turcia, în calitatea lor de de Preşedinte al Grupului Arab şi, respectiv, al Organizaţiei islamice de cooperare, au cerut Preşedintelui Adunării Generale „să reia în urgenţă“, cea de-a 10-a sesiune specială a Adunării generale, în conformitate cu aşa-numita procedură „Naţiunile Unite pentru pace“. Este vorba despre procedura care, conform Rezoluţiei 377 din 1950 a Adunării Generale, creată tocmai ca o cale de acţiune în cazul în care o decizie oarecare este blocată prin veto în Consiliul de Securitate. În termenii Rezoluţiei 377, Adunarea Generală poate convoca o sesiune de urgenţă pentru a discuta o situaţie precisă „în scopul de a se adopta recomandările apropriate adresate Statelor Membre în privinţa unor măsuri colective“.

Iar Rezoluţia adoptată acum cere ca „Statele Membre să respecte Rezoluţiile Consiliului de Securitate privind Cetatea Sfântă a Ierusalimului şi nu recunoaşte niciun fel de acţiuni sau măsuri contrarii acestor Rezoluţii... toate deciziile sau acţiunii al căror efect este de a schimba caracterul, statutul sau compoziţia demografică a Cetăţii Sfinte a Ierusalimului nu au efect legal, sunt nule şi ilegale şi trebuie modificate în acord cu deciziile relevante luate de Consiliul de Securitate“.

Replica doamnei ambasador Nikki Hayley, reprezentanta SUA, a fost pe măsura situaţiei:

„Acest vot reprezintă o insultă pe care n-o vom uita... Statele Unite îşi vor aduce aminte de această zi care a însemnat punerea lor la stâlpul infamiei în cadrul Adunării Generale doar din cauza faptului că ne-am exercitat dreptul nostru suveran... Ne vom aduce aminte de asta atunci când ni se va cere din nou să achităm contribuţia financiară.“

Reluând astfel avertismentul lansat de însuşi Donald Trump: „Iau sute de milioane de dolari, chiar miliarde de dolari, apoi votează împotriva noastră. Ei bine, vom urmări aceste voturi. Lăsaţi-i să voteze împotriva noastră. Vom economisi mai mult. Ne este absolut egal“.

Aici s-ar putea să fie cheia viitorului nu numai pentru criza declanşată acum, ci pentru ceea ce înseamnă viitorul însuşi al ONU şi sistemului de relaţii internaţionale creat după cel de-al Doilea Război Mondial. Se poate el modifica? Poate fi chiar anulat şi dezintegrat, odată cu temeiurile păcii mondiale? Întrebarea asta se pune din ce în ce mai frecvent în ultimii ani, mai ales după retragerea americanilor din UNESCO, tot din cauza unui text acuzat de a fi favorizat poziţiile palestiniene şi arabe în defavoarea celei comune SUA-Israel privind Ierusalimul. O eventuală repetare a gestului, adică o decizia SUA privind micşorarea nivelului de participare financiară sau, la limită, retragerea din ONU, ar avea consecinţe enorme şi absolut dramatice.

Se va putea ajunge aici? Este posibil. Pare o evoluţie predictibilă, asta dacă dăm credit mesajelor care parvin acum în flux continuu din zona lumii arabe şi musulmane. Şi m-a frapat îndeosebi poziţia virulentă a Turciei care, prin vocea Preşedintelui Erdogan, a transmis SUA că nu se lasă cumpărată de banii americani, spunând: „Domnule Trump, nu puteţi cumpăra voinţa democratică liberă a Turciei cu dolarii dumneavoastră... Cum numesc America celelalte ţări? Îi spun «leagănul democraţiei». Iar leagănul democraţiei încearcă să cumpere libertatea voinţei cu dolari“. Chemând celelalte ţări ale lumii „să nu-şi vândă voinţa liber exprimată pe dolari“.

Acesta este nivelul discursului fără precedent între două ţări aliate în NATO. Astfel se vorbeşte acum între două ţări a căror alianţă strategică a fost considerată, timp de multe decenii, baza structurii de securitate în zona Europei de sud-est şi a întregii zone de est a Mediteranei.

Poate, dacă vreţi să fiţi liniştiţi la fine de an, puteţi crede până la capăt că ceea ce avem acum este doar un simplu război al vorbelor şi că totul nu ar fi decât o confruntare la nivel de discurs. Să dea Dumnezeu să fie aşa.

Dar, dacă nu - şi, din nefericire, în acest sens par să se îndrepte lucrurile - această bătălie de acum are potenţialul de a anunţa o criză majoră, fără precedent de la finele celui de-al Doilea Război Mondial. În acest sens, ceea ce s-a petrecut ieri la ONU nu înseamnă numai o victorie pentru unii şi o pierdere pentru alţii. Poate fi - eu cred că este - o înfrângere a întregului sistem al dialogului şi managementului crizelor creat la finele războiului, tocmai pentru a privilegia diplomaţia ca mijloc ultim de rezolvare a situaţiilor conflictuale.

Mai crede cineva în el? Dacă nu, riscăm cu toţii să alunecăm în această falie geopolitică. Iar rezultatele pot fi imprevizibile.