Cum se văd totuşi lucrurile de cealaltă parte? Am discutat cu Tarek Osman, un autor egiptean specializat în problemele religiei musulmane contemporane, autor al unor cărţi de top în domeniu şi documentarist pentru BBC.

Sunteţi un renumit expert în islamism, iar ultima dvs. carte dezbate acest curent. Publicul din România este interesat în a înţelege cum va modela religia musulmana Orientul Mijlociu şi care sunt provocările la care vom asista?

Ultima mea carte este „Islamismul: Istorie a politicii islamului de la căderea Imperiului Otoman la crearea grupării ISIS”. Este un volum care urmăreşte povestea islamului - în primul rând ca un cadru social de referinţă, identitate şi, bineînţeles, mişcări de masă sau violenţe - în secolul trecut. Cartea acordă o atenţie sporită modului în care schimbările din Orientul Mijlociu (luând în considerare ca făcând parte din lumea Arabă, Turcia şi Iranul) au influenţat modul de gândire al mişcărilor islamiste (din nou, fie că vorbim de mişcări paşnice cu interes politic, mişcări paşnice apolitice sau mişcări violente).

Dar întrebarea principală pe care o adresez în ultima secţiune a cărţii vizează viitorul politic al islamului – în special ca o forţă socială – în ţările respective. Sunt mai multe dimensiuni aici şi viitorul său va evolua cu siguranţă complet diferit în Africa de Nord, faţă de estul Mediteranei sau zona Golfului Persic. Şi, desigur, experienţele Turciei şi ale Iranului pe care le detaliez în carte vor conduce spre propriile lor evoluţii distincte.

Dar pentru voi, în România, aceste lucruri ar putea fi o oportunitate de învăţare şi ar trebui să urmăriţi îndeaproape şi să înţelegeţi acest fenomen de dezvoltare şi evoluţie al islamului, pentru că unele lucruri care se petrec, de exemplu în Turcia, vor avea un impact în imediata vecinătate. 

În plus, unele aspecte politice ale islamului (şi nu doar cele violente) sunt prezente deja în Europa, după cum bine putem observa. De aceea, întreaga istorie a islamului ar trebui înţeleasă mai bine şi fac eforturi în acest sens, prin articolele şi expertiza mea.

Uniunea Europeană a fost relativ absentă din problemele Orientului Mijlociu în ultimele decenii. Cu toate acestea, UE resimte povara conflictelor nesfârşite din Vecinătatea ei sudică – în speţă prin criza migraţiei. Cum vedeţi o implicare non-militară, cum este cea a Uniunii, în rezolvarea provocărilor din regiune?

Uniunea Europeană are un rol de jucat în bunăstarea regiunii şi, de asemenea, pentru securitatea europeană. În ultimul meu eseu dezbat marea viziune strategică a Europei. Dar haideţi să punem, totuşi, punctul pe I: aici, în lumea arabă, Europa trebuie să se implice cu abordări mai realiste şi pragmatice în ceea ce priveşte dezvoltarea. Aceasta este singura modalitate în care s-ar putea simţi o diferenţă în îmbunătăţirea situaţiei din regiune, şi prin care s-ar stopa problema imigrării, care în condiţiile socio-economice actuale, se va înrăutăţi dacă va fi lăsată netratată.

Gândiţi-vă că în prezent există aproximativ 340 milioane de arabi dintre care două treimi au vârsta sub 35 de ani şi aproape jumătate din ei sunt la vârsta adolescenţei.

În ultimii 3 ani, s-a putut constata o redirecţionare a atenţiei strategiei americane dinspre Orientul Mijlociu către Pacific. Acest fapt a declanşat un vacuum de putere în regiune care se pare că a fost înlocuit cu succes de Rusia, începând cu implicarea în războiul din Siria şi extinzându-şi influenţa în tot Orientul Mijlociu. Ce părere aveţi şi cum vor evolua lucrurile sub braţul protector al Moscovei?

Eu n-aş exagera totuşi, influenţa pe care Rusia o are în Orientul Mijlociu. Este adevărat, Moscova şi-a securizat o bază solidă în Siria, a dezvoltat relaţii tranzacţionale atât cu Iranul cât şi cu Turcia, şi a devenit jucătorul cu care Arabia Saudită trebuie (şi la un anumit nivel vrea) să interacţioneze; a redeschis piaţa de arme a Orientului Mijlociu după zeci de ani de absenţă. Fără îndoială, acestea sunt câştiguri majore – strategice şi economice. Dar Moscova nu este actorul principal pe scena Orientului Mijlociu.

Şi mai cred că Moscova nu vrea să se implice prea tare în problemele dificile ale Orientului Mijlociu, care pot da cumplite bătăi de cap. Dacă privim obiectiv, implicarea rusească în războiul sirian a avut motive şi obiective specifice. Iar astăzi putem vedea foarte clar că Rusia şi-a atins aceste obiective, într-un mod excelent. Dar, per total, rămân la părerea că implicarea Rusiei în regiune este limitată.    

Turcia a fost considerată un liant între Europa şi lumea arabă, între două lumi, două religii. În ultimii 2 ani însă, tensiunile au crescut între Turcia şi UE. Va deveni regimul Erdogan o ameninţare la adresa Europei?

Punctul cheie aici este natura relaţiei dintre Europa şi Turcia care s-a mutat de la aderarea la modelul Uniunii, la a deveni un model tranzacţional. Aşadar, n-aş spune că este neapărat o problemă, ba chiar are beneficiile ei, dar este în mod cert un nou tip de relaţie şi cred că ambele părţi (n.r. UE şi Turcia) încă sunt în perioadă de tranziţie pentru a înţelege ce se întâmplă. Cât despre faptul că Turcia reprezintă o punte de legătură între Europa şi lumea arabă, nu sunt sigur că înţeleg cum s-ar transpune asta în termeni politici şi relaţii internaţionale.

Europa şi ţările arabe au avut legături foarte vechi, şi toate ţările mari din Europa au avut legături îndelungate, îmbelşugate şi complexe cu anumite părţi din ţările arabe. Niciuna dintre părţi nu doreşte intermediari. Poziţia cheie reprezentată de Turcia în lumea Arabă în ultimul deceniu a fost inspiraţională în două moduri. În primul rând, existenţa unei structuri politice bazată pe un cadru de referinţă islamic care funcţionează într-un sistem democratic pluralist. În al doilea rând, impresionanta creştere economică pe care Turcia a realizat-o în ultimii douăzeci de ani. Dar cred că cele două contexte relatate şi-au cam pierdut din putere în ultima vreme.         

În lucrările dvs. recente aţi analizat şi aţi făcut predicţii cu privire la evoluţiile îngrijorătoare ale Orientului Mijlociu. Cu toate acestea, aţi specificat că nu vedeţi o modificare a frontierelor sau apariţia unor noi state în regiune. Dat fiind rezultatul referendumului kurzilor irakieni din 25 septembrie, cum credeţi că vor evolua lucrurile din punct de vedere teritorial, în zonă?

Părerea mea a fost întotdeauna că frontierele nu se vor schimba în viitorul apropiat, ci cel mai probabil în următorii cinci ani. Motivul pentru care graniţele vor rămâne neschimbate în perioada imediat următoare este faptul că marile puteri din regiune, cum ar fi Turcia şi Iranul, şi de asemenea marile puteri globale care au interese în acele zone, SUA şi Rusia, se opun vehement unor schimbări teritoriale.

În cazul kurzilor, ceea ce am menţionat anterior rămâne valabil; în plus, conducerea kurdă ştie că poate să-şi consolideze poziţia de negociere cu Bagdadul şi cu puterile regionale prin organizarea acelui referendum (n.r. referendumul de independenţă organizat la 25 septembrie). Dar, de asemenea, sunt convins că oficializarea rezultatelor referendumului printr-o declaraţie unilaterală de independenţă ar crea turbulenţe deosebit de mari în regiune, ce vor duce cu siguranţă la violenţe şi vărsare de sânge.     

În afara statului Israel, kurzii irakieni nu au avut niciun fel de susţinere în lupta lor pentru independenţă statală. Ce credeţi că i-a motivat pe liderii israelieni să îi susţină pe kurzii irakieni?

Nu sunt expert în problemele Israelului, aşa că mă voi abţine în a comenta decizia luată; dar este important să reţinem două lucruri. În primul rând, Israelul şi kurzii au anumite obiective în comun în ceea ce priveşte regiunea din estul Mediteranei, cum ar fi de exemplu înfrânarea grupărilor militante (n.r. în cazul kurzilor, înfrângerea grupării ISIS în Irak). În al doilea rând, să nu uităm un element cheie în situaţia prezentă: Bagdadul este foarte aproape de Teheran din punct de vedere strategic. Aşadar, nu sunt greu de intuit cauzele care stau la baza apropierii dintre Israel şi kurzi. (n.r. stoparea influenţei Iranului în regiune).