Discipolul care îşi respectă mentorul!
0
Lansările de carte? Sunt piese de teatru! În regia autorului/autorilor noului tom. Actorii? Cei ce vorbesc despre noul volum. Şi invitaţii care asistă la alocuţiuni previzibile. Curioşi - în legătură cu ce vor spune amfitrionii. Dornici - de un autograf. Nu puţini marcând momentul. Să se vadă că au onorat invitaţia! O cafea? Un suc? Un fursec? Câteva aplauze. Şi Rică Venturiano. Filmând totul cu ochii minţii. Cea de pe urmă.
Cu o asemenea prejudecată, parţial confirmată, am poposit la Ploieşti. Ascultasem, în autoturismul ce ne ducea la eveniment, povestea nescrisă a principalului protagonist al evenimentului. Mentorul.
Lansarea de carte, ca lansarea, dar gândul îi era la soţie. Internată într-o clinică de specialitate. Supusă la teste ce-i confirmau puterile slăbite.
Ea nu îl lăsa nici cumpărăturile zilnice să le facă! Numai ca el, alesul inimii sale, să poată scrie ore întregi.
Inclusiv în acest an! Parte a altor şapte decenii trecute...
El? Nedezlipit de scaun. Decis să studieze, să scrie şi să îşi lumineze semenii, cât îl vor ţine puterile.
Cine este Mentorul? Un vânător de idei.
Un om supus puterii cuvântului. Scris.
Refugiat - şi în anul 2013 - în propriul turn de fildeş. Ieşind rar din casă şi conducându-şi autoturismul doar când pleacă din Bucureşti!
Unde? La căsuţa de vacanţă, pe un plai frumos. Dar... unde-i iarna prea friguros, ca să rămână printre nămeţii clipei.
Aşa că a optat pentru lucrul în biroul său, din apartamentul avut în Capitală.
De mult îşi dorea să realizeze dicţionarul la care visase de atâta timp!
Dicţionar? Cui îi mai trebuie azi aşa ceva?
Cuvinte sunt destule pe Internet! Pierdere de vreme...
Mentorul are însă o părere opusă. Era mult de căutat prin volumele înaintaşilor!
Avea nevoie de un coechipier. Răbdător. Un discipol gata să lucreze cel puţin 10 ore pe zi!
Aţi citit bine!
Erau şi alţi candidaţi. Dar nu le convenea ritmul. Şi îi împiedica orgoliul exacerbat.
Până la urmă a optat pentru cel care ştia să îl asculte, să răspundă prompt la provocările zilei, să îi completeze manuscrisele cu contribuţii la care El, Mentorul, nu mai avea timpul suficient.
Sau îl avea? Dacă vreţi să spunem adevărul până la capăt... îi plăcea să împartă munca pe din două!
Ce avea în plus acest discipol? Scrisul limpede. Exprimarea tipică unui om obişnuit să zboare singur deasupra cuiburilor altor cuci...
S-au răbdat unul pe altul!
Mentorul insistând pe viziunea integrală a termenilor unui domeniu aparent exilat din România.
Discipolul urcând treaptă cu treaptă, spre mai buna cunoaştere a exigenţelor celui care l-a ales coechipier, în acest demers - fără precedent.
Atât de mare a fost provocarea, lansată de mentorul care i-a aruncat mănuşa, încât doi ani nici nu s-a mai gândit discipolul la finalizarea tezei sale de doctorat!
Chiar renunţase la gândul că o va mai termina.
Şi ar fi avut toate motivele să renunţe şi la dicţionar! Nu candida la vreun post public. Nu râvnea un premiu.
Iar singura publicitate la care visa, cu ochii deschişi, era prezenţa dicţionarului, cu cele două nume, pe rafturile bibliotecilor personale, ale experţilor militari şi civili interesaţi de un domeniu şi azi insignifiant în România.
Insignifiant?
Deloc! Armata României are peste 12.000 de militari rulaţi în trei teatre de operaţiuni militare - ex-iugoslav, irakian şi acum afgan -, din care, în prezent, jumătate sunt operativi, deci instruiţi a aplica, alături de camarazii americani, în cele mai dificile situaţii, exigenţele dreptului internaţional umanitar.
Iată de ce m-aş fi bucurat ca, pe lângă cei doi autori ai Dicţionarului Enciclopedic de Drept Internaţional Umanitar, să fi fost prezent şi ataşatul militar al SUA la Bucureşti, plus unul dintre comandanţii de batalioane rotate prin deşerturile altor naţiuni.
Batalioanele respective fiind subunităţi de elită!
Care compun Forţa Expediţionară a României, exilată practic de pe micile şi marile ecrane, în folosul unor avortoni politici - de tot hazul şi necazul.
Un dicţionar nu se citeşte ca un roman!
Autorii lui nu au ceva special de mărturisit, precum damele de companie ale unor foşti/viitori bărbaţi de stat - degeaba.
Apariţia unui asemenea volum nu este o ştire. Nu rupe gura târgului. Dicţionarul plictiseşte!
La modă-i incultura. Crasă.
Ei bine, ceea ce nu era previzibil la acest eveniment a fost tocmai pofta de confesiune, a celor invitaţi la microfon.
O directoare - conştientă că lumea-i admira silueta, dar vroia să vadă şi ce mesaj aparte are.
Un parlamentar - ce şi-a jucat onest rolul, de diapazon al începutului unei lecturi viitoare.
Doi profesori universitari - care au recunoscut că şi-au scris degeaba discursurile, pentru că atmosfera caldă îi îndemna la priviri direct în ochii celor prezenţi.
Doi localnici - copleşiţi de situaţie, dar dornici să dea Cezarului ce este al acestuia.
L-am urmărit atent pe Mentor. Trăia clipa cum nu mi-aş fi închipuit. A vorbit. A ascultat. A cerut din nou microfonul.
Şi în tot acest timp, discipolul i-a fost în preajmă. Atent. Deloc grăbit. De aceea am şi scris aceste pasagere rânduri.
Tare ar mai fi nevoie de un Dicţionar Enciclopedic de Drept Individual la Respect!
Dumitru Codiţă, discipolul, a dovedit, prin conduita sa, rara avis în mediul cinic de azi, că a şi scris prefaţa... dicţionarului util fiecărei fiinţe umane, marcată de setea pentru recunoaşterea identităţii sale.
Atâta cât şi unde este!
Iar mentorul, Ionel Cloşcă, a trăit poate cea mai frumoasă clipă a sa, din acest an.
Ziua când a fost aplaudat, spontan, la scenă deschisă.
Se încarcă comentariile...
