Această eliminare din sfera publică a elementelor corupte se doreşte a fi aplicată nu doar în zona politică, ci şi în aceea religioasă – practic, atât sfera civilă, cât şi aceea spirituală sunt considerate a fi neperformante. Or, în acest secol, lipsa de performanţă în orice domeniu se plăteşte scump: se pierde prestigiul personal sau al instituţiilor, al unei ţări întregi sau al unei alianţe de state. De aceea, protestele din Iran pun mai mult ca oricând această problemă: de ce „explodează“ statele sau chiar regiuni întregi?

Primul răspuns, cinic, este că ajung la explozie doar acele state sau societăţi care nu mai pot rezista în condiţiile stabilite la ultimele alegeri. Al doilea ar fi legat de intervenţia diferitelor forţe externe, fie la solicitarea unor actori ai statului aflat în tumult, sau în promovarea intereselor proprii.

Istoria ne arată ambele situaţii, precum şi combinaţii ale acestora: se începe ca revoltă internă, intervin şi forţe externe, iar în final prin efortul comun al naţiunii stabilizate politic, armatele străine sunt aruncate peste graniţă.

Să nu neglijăm intervenţiile externe, dar să nu cădem în paranoia şi să vedem oriunde ceea ce nu este. De ce această opinie? Pentru că intervenţiile externe costă, fără a fi clar de la început cât va dura acestea. Practic, de multe ori mari puteri au intrat în diferite lupte considerând că forţa lor militar-economică le va permite să zdrobească inamicii inferiori în scurt timp, dar au constatat cu groază că acel interval „scurt“ a însemnat ani, poate chiar decade întregi, cu consecinţe importante atât asupra moralului marii puteri implicate, dar şi asupra prestigiului şi forţei sale regionale sau chiar globale.

Cele mai cunoscute exemple din sec. XX sunt războaiele din Vietnam şi din Afganistan, în care superputerile timpului au fost învinse, iar societatea lor a resimţit puternic şocul înfrângerilor. Lista intervenţiilor începute de marile puteri e lungă, dar nu conţine întotdeauna victorii.

Cine s-a întins mai mult decât îi era plapuma a sfârşit, după decenii sau secole, redus la dimensiunea patului acoperit de o pătură normală.

Şi mai grav este faptul că marile puteri au declanşat în anumite momente intervenţii, pe care le-au controlat ani sau chiar decenii, considerând că scopurile atinse cu acele prilejuri justifică pierderile de imagine pe plan regional sau global. Cu toate acestea, buturugile mici au răsturnat ditamai carele; proverbul se aplică şi în politica externă cu aceeaşi forţă.

Dacă vom căuta printre cauzele prăbuşirii imperiilor vom regăsi întotdeauna şi intervenţiile făcute în afara graniţelor statelor-matrice, care au costat mai mult decât au putut suporta imperiile în cauză. Statul matrice al imperiului era cel care a pornit proiectul imperial; totuşi, după un timp – mai lung sau mai scurt – imperiul se reducea la ceea ce era la început.

Orice analiză a istoriei trebuie să pornească de fapt de la această privire pe termen lung, deoarece omul politic – sau ideologia/partidul – poate că îşi doreşte să creeze un imperiu, dar finalul a fost mereu acelaşi: cine s-a întins mai mult decât îi era plapuma a sfârşit, după decenii sau secole, redus la dimensiunea patului acoperit de o pătură normală. Dacă ar fi gândit pe termen lung, împăraţi şi regi nu ar fi trimis la moarte mii de soldaţi, secătuindu-şi ţările de potenţiali lucrători eficienţi. Moartea în luptă a oamenilor aflaţi la vîrste tinere nu înseamnă doar că imperiul trebuie să completeze rândurile armatelor, ci mai ales faptul că acei oameni nu mai pot aduce nici un folos economic propriilor ţări.

Este destul de cinic, dar fiecare dintre noi avem o „valoare de întrebuinţare“, după numărul de „produse de calitate“ pe care le realizăm în viaţă; progresul unei societăţi se realizează prin efortul tuturor cetăţenilor, iar nu doar a unei părţi – niciodată o parte nu poate susţine pe termen lung ceea ce nu face întregul. Este în fond o axiomă, atât pentru familii, cât şi pentru firme, instituţii publice, oraşe, regiuni şi state, şi tocmai de aceea unitatea apare în legislaţia constituţională a fiecărui stat; eforturile comune ale întregilor naţiuni au adus progresul şi victoria asupra oricărui duşman, iar nu dezbinarea şi asmuţirea unor categorii sociale contra altora.


Proteste antiguvernamentale în Iran FOTO EPA

De fapt, explicaţia problemelor care răscolesc cu putere Orientul Mijlociu rezidă în încălcarea acestei axiome, pentru că această zonă geopolitică este una dintre cele mai dezbinate istoric şi politic, dar şi fragmentată economic. Cu excepţia Iranului şi Egiptului de azi, în care unitatea politică se realizează mai uşor, toate celelalte state din Orientul Mijlociu au o istorie plină de partajări teritoriale, fiefuri şi lupte între triburi, conducători mai mult sau mai puţin vijelioşi, dar mereu cu ambiţii mari şi rezultate sîngeroase. Istoria Orientului este una a ridicărilor şi prăbuşirilor de lideri politici, a masacrelor şi a victoriilor spectaculoase, precum şi a conflictului dintre religiile monoteiste, care se revendică din acest spaţiu. Rivalităţi aspre între persani şi turci, precum şi între suniţi şi şiiţi au conturat istoria politică a zonei

Dar mai există câteva aspecte ale istoriei pe care majoritatea oamenilor le uită: dimensiunea exercitării şi organizării puterii în aceste state – ceea ce studiază în epoca contemporană dreptul administrativ – şi aspectele care ţin de dimensiunea economică-educaţională a zonei. Într-adevăr, este mai atractiv să cunoşti numele conducătorilor şi toate luptele date, dar viaţa unui om nu se petrece doar pe câmpul de luptă ori la palatul conducătorului. Oamenii timpurilor de ieri şi de azi plătesc impozite, caută să se îmbogăţească, îşi ating interesele cu metode mai mult sau puţin morale etc., iar toate acestea într-un cadru fixat de către conducătorii statelor.

Or, în spaţiul Orientului Mijlociu modul de exercitare al puterii a fost unic: conducere ierarhic-dictatorială a şefului statului, indiferent cum se numea acesta, fără tolerarea vreunei forme de autonomie sau independenţă a unui guvernator de oraş sau provincie. Aceasta, pentru că mai întotdeauna veleităţile de independenţă se transformau la un moment-dat în complot anti-lider, care nu întotdeauna putea fi înfrânt. De cele mai multe ori, acumularea de bogăţii de către un guvernator stârnea nu doar invidia suveranului, ci reprezenta o primă formă de manifestare a ulteriorului complot. În studiile dedicate vestitei colecţii de poveşti numită O mie şi una de nopţi se relevă că în ultimul volum se prezintă edulcorat lupta politică dintre califul Harun al Raşid şi familia Barmakizilor – a se vedea „Sfârşitul lui Giafar“ – bogăţiile acestora, precum şi puterea dovedită în Bagdad şi în alte cetăţi „golise de conţinut“ în mare măsură puterea califului.

 În Orientul Mijlociu relaţia dintre puterea politică şi aceea religioasă este foarte strânsă, iar posibilitatea liderilor politici de a conduce rugăciunea de vineri o releva o dată în plus. În plus, cuvântul Islam înseamnă „supunere“, iar dacă religia ordona supunere, toată populaţia avea o filieră obligaţională dublă prin care trebuia să răspundă în acest mod dublei supremaţii – politice şi religioase – a liderului.

Aceste două trăsături au avut însă două consecinţe care sunt la fel de puternic resimţite şi astăzi.

Mai întîi, acumularea de putere financiară şi funciară a urmat aceeaşi linie directă suveran – guvernatori – slujitori loiali ai acestora – populaţie. Ultimii erau mai ales plătitori de impozite şi cei care executau poruncile stăpânitorilor, dar în foarte rare cazuri situaţia lor economică era una consistentă la nivel de comunitate.

Astfel, liderii politici se înconjurau de oameni loiali, de cele mai multe ori din acelaşi trib sau localitate, pe care îi răsplăteau bine. În acelaşi timp, acestora li se cerea loialitate absolută şi îndeplinirea fără şovăire a oricărei porunci a suveranilor. Teroarea era metoda cvasi-cotidiană pentru asigurarea puterii, iar structurile statului erau întotdeauna dublate de structuri care asigurau puterea suveranilor asupra instituţiilor statului în sine şi, evident, asupra locuitorilor. Practic, nu exista nici o formă de limitare legală a puterii, pentru că ea îşi asigura în permanenţă puterea prin frica pe care o inducea locuitorilor, alături de recompensarea celor fideli, după cum se poate vedea şi în acest link.

Recompensarea celor fideli însemna că bogaţi nu puteau deveni decât cei care aveau permisiunea suveranilor; opozanţii politici nu puteau să devină bogaţi, ci trebuiau să părăsească domeniile acelui stăpânitor care îi ura. Ca alternativă era traiul modest la nivel public şi ascunderea unei mari părţi a averii de la cunoştinţa celorlalţi locuitori. Printre rânduri, aceeaşi O mie şi una de nopţi dezvăluie aceste frecvenţa deosebită a acestor două practici; altele existau decât ca rare excepţii. Consecinţa sutelor – chiar miilor – de ani de stăpânire în acest mod dictatorial era sărăcirea marii mase a populaţiei şi acumularea de bogăţie doar la un grup restrâns. Pauperizarea primilor a condus la abrutizare, acumularea de bogăţii în grupul al doilea a condus la interminabile comploturi şi lovituri de palat; suspiciunile era la ordinea zilei.

Astfel, un nou suveran ajuns la putere de regulă ordona uciderea tuturor celor care aveau vreun temei succesoral sau politic la funcţia sa; Imperiul Turcesc fiind cel mai cunoscut pentru politica noilor sultani de a-şi asasina fraţii imediat ce ajungeau la putere. Populaţia nu avea un rol prea important în aceste lupte de palat, doar uneori tulburările erau atât de mari încât răbufneau în oraşe; actorii luptelor pentru putere erau gărzile palatului şi vârfurile clanurilor conducătoare.

Neoferind nici un beneficiu omului obişnuit şi terorizându-l, s-a realizat astfel ecuaţia perfectă a sărăciei, deoarece nimeni nu va dori să muncească pentru ca alţii să îi preia cu un singur gest averea. În plus, mai trebuie înţeles că a favoriza mereu un grup în dauna întregului face ca demotivarea să se instaleze la nivelul întregii societăţi, pentru că nici cei favorizaţi de lider nu au siguranţa propriei poziţii: în fond, cine le garantează lor că liderul nu îi va înlocui cu o altă grupare mai supusă şi servilă?

Ştiinţa încearcă întotdeauna să descifreze cauzele pentru care lucrurile merg prost într-un domeniu, şi tot ea – ştiinţa – caută să ofere remediile pentru îndreptarea situaţiei.

În al doilea rând, nici un lider politic din lumea sunită nu a încurajat educaţia, cel puţin până în secolul XX. Ignoranţa maselor, dar şi a unei bune părţi a aristocraţiei a avut o consecinţă suplimentară – ieşirea din orice tip de circuit al invenţiilor ştiinţifice. Practic, din secolul XV, nici o invenţie importantă nu a mai avut loc în spaţiul islamic, toate beneficiile civilizaţiei tehnologice au venit prin import de la statele europene şi – după 1945 – din SUA, iar în ultimele decenii, şi din Orientul Extrem.

Învăţaţii din lumea musulmană nu au adus deloc îmbunătăţiri vieţii propriilor coreligionari, iar pe măsură ce în secolul XX importurile de tehnologie aduceau o creştere a calităţii vieţii, s-a născut o imensă frustrare  a elitelor conştiente de decalajele dintre lumea Orientului Mijlociu şi restul lumii. Consecinţa a fost uşor de anticipat – contestarea de către elitele intelectuale, oricât de reduse numeric erau ele, a modului tradiţional de a conduce un stat în această parte a lumii.

Acest număr redus de elite intelectuale este responsabil de apariţia târzie a universităţilor de tip modern în Orientul Mijlociu; după cum se vede în acest link, universităţi ale statelor musulmane apar doar în secolul XX. Din primul moment al apariţiei acestor centre de studii, ele au intrat pe lista de supraveghere strictă a puterii politice, deoarece ştiinţa încearcă întotdeauna să descifreze cauzele pentru care lucrurile merg prost într-un domeniu, şi tot ea – ştiinţa – caută să ofere remediile pentru îndreptarea situaţiei.

Or, acele remedii erau întotdeauna aceleaşi: extinderea educaţiei de calitate; eliminarea oricărei forme de imunităţi pentru politicieni şi mai ales pentru conducătorii statelor, nu doar pe hârtie, dar şi în realitate; eliminarea reţelelor clientelare din administraţia publică şi economie – în acea zonă, ele nu sunt modele de eficacitate, dar fiind parazitate de corupţie şi clientelism, alungă tot ce este mai bun din ţară; restrîngerea la parametri rezonabili a rolului pe care religia îl are în societate. Toate aceste remedii trebuie aplicate concomitent, dar au ca rezultat schimbarea totală şi ireversibilă a puterii elitelor politice.


Regele Salman al Arabiei Saudite FOTO EPA

Spre exemplu, legea fundamentală a Arabiei Saudite dispune supunerea faţă de rege în art. 6, iar despre puterea politico-administrativă se face referire strictă la Coran. În Qatar, referirea la dreptul islamic apare chiar din art. 1 al Constituţiei, iar jurământul de loialitate este faţă de suveran – art. 10. Constituţia Republicii Islamice Iran precizează în preambul o parte din principiile sale politice şi ale puterii; sub aspect economic în art. 44 se consacră constituţional planificarea şi disciplina economică.

Am dat aceste trei exemple pentru a releva o parte a cadrului legal modern în care trăiesc oamenii în zona geopolitică a Orientului Mijlociu. Totuşi acest lucru nu este suficient, deoarece fiecare locuitor cunoaşte istoria zonei sale, măcar la un nivel minimal. Iar aceasta îl învaţă că el nu este cu adevărat un cetăţean, în sensul în care statele articulate îl definesc. Atunci, apare întrebarea: ce este el, de fapt? Răspunsul este simplu: el nu este un cetăţean complet – a se vedea lista de interdicţii pe care o întâmpina femeile, spre exemplu; el este un supus! Se supune lui Allah prin norma constituţională, nu doar prin aceea religioasă; se supune liderilor politici, care prin aceeaşi lege fundamentală îşi instituie imunităţi şi stăpâniri necontestate; se supune oricui are legături cu centrul politic şi care beneficiază astfel de privilegii economice şi tratament lejer din partea poliţiilor şi justiţiei.

De fapt, în orice stat care nu corespunde înaltelor valori morale normele legale caută să ofere mai mereu imunitate politicienilor şi vârfurilor administraţiei. Ca să îl parafrazăm pe Eminescu în vestitul său vers final:

„Că vis al imunităţii penale eterne e viaţa lumii politice întregi.“

Să nu ne amăgim – peste tot în lume majoritatea politicienilor visează la imunitate eternă în faţa legii penale, la transformarea cetăţenilor în supuşi, la acumularea fără nici o dificultate a unor averi mari, precum şi la pedepsirea cetăţenilor care luptă tocmai împotriva acestor trei dorinţe, cum se întîmplă prin multe ţări. Adică ei vor să fie stăpâni, iar omului nu vor să îi lase decât posibilitatea de a-i fi slugă.

Tocmai de aceea, cea mai importantă ştire a ultimei decade nu a fost alegerea lui Obama sau Trump, nici războaiele începute pe undeva şi care nu se vor termina curând, ci dezvăluirile asupra conturilor bancare ale politicienilor, afaceriştilor ce clamează cinstea şi filantropia şi vedetelor care pline de fariseism, proclamă ataşamentul lor faţă de aceleaşi valori – Panama Papers şi operaţiunea lui Brad Bikerlefeld contra băncii UBS, care a condus în final la renunţarea de către Elveţia la secretul bancar.

Să fim bine înţeleşi de la început: orice ban câştigat cinstit trebuie să ofere proprietarului toate beneficiile posibile, iar statele nu trebuie să impoziteze pe modelul „jupuirii contribuabilului“ care a muncit din greu. Aceasta, pentru că jupuirea contribuabililor se face tot mai des de către guverne din ce în ce mai incapabile să creeze acel cadru legal favorabil dezvoltării tuturor cetăţenilor.

Banii dobândiţi prin furt şi corupţie, clientelism şi alte forme de distorsionare a concureţei cinstite trebuie să fie retunaţi de la cei care sunt adevăraţii păgubiţi: cetăţenii.

Jupuind contribuabilii, ele maschează astfel propria incompetenţă şi mută adevărata discuţie de la problemele economice ale ţării: dinspre „cum să creezi bani şi locuri de muncă“ – adevărata problemă – la „cum să colectezi mai bine banii“. Dar politicienii se prefac a uita un aspect fundamental: fiecare om cu discernământ ştie ca trebuie să plătească impozite, dar vrea să şi vadă cât mai multe contraprestaţii din partea statului care colectează banii. Iar când la colectarea nemiloasă şi fără rezultate pozitive din partea clasei politice se adaugă şi umilinţa pe care funcţionarii statului sau administraţiei publice locale ţi-o oferă, se naşte ura din partea cetăţenilor şi voinţa acestora de a evita orice contact cu instituţiile publice ale statului în cauză, sau chiar se pleacă din ţară.

Banii dobândiţi prin furt şi corupţie, clientelism şi alte forme de distorsionare a concureţei cinstite trebuie să fie retunaţi de la cei care sunt adevăraţii păgubiţi: cetăţenii. Pe străzile din Iran se strigă de câteva zile împotriva alocărilor bugetare defectuoase; prea mult pentru structurile de forţă care acţionează în sprijinul menţinerii actualei puteri politice şi prea puţin pentru cetăţeanul iranian.

Subliniez în plus un aspect fundamental referitor la protestele iraniene: pe străzi se scandează „Nu Gaza, nu Liban, viaţa mea pentru Iran“. Naţiunile înţeleg întotdeauna că politica externă reclamă anumite costuri şi le acceptă într-o limită rezonabilă, deoarece promovarea şi protejarea intereselor proprii, precum şi menţinerea de alianţe are un cost, inclusiv în bani. În realitate, chiar şi marile valori ale umanităţii reclamă anumite costuri, deoarece acei politicieni care sunt deranjaţi de morală şi cinste vor face orice pentru a împiedica victoria acestora.

Cele spuse mai sus nu sunt chestiuni noi, sunt de asemenea înţelese şi acceptate de către toţi. Şi atunci, de ce toate se protestează din ce în ce mai mult în spaţiul musulman al Orientului Mijlociu? Şi, dacă este să fim credincioşi adevărului, să menţionăm că şi primul-ministru israelian Netanyahu se confruntă cu nemulţumirea unei părţi a populaţiei Israelului, bazată pe acuzaţii de corupţie, cezarism, implicare a soţiei în politică în afara cadrului legal etc. Primăvara arabă s-a terminat cumva, ori s-a transformat şi extins la tot Orientul Mijlociu?

Explicaţia rezidă în două aspecte, unul de natură economică, iar celălalt de natură civilizaţional-juridico-morală.

Din punct de vedere economic, în aceşti ani se face trecerea de la bunăstarea oferită de petrolul abundent, şi din care liderii politici ai ţărilor Orientului Mijlociu au subvenţionat tăcerea propriilor populaţii, la un model economic în care beneficiile oferite de către stat se vor reduce în procent consistent.

Astfel, de la 1 ianuarie 2018 în Arabia Saudită au crescut preţurile la combustibili pentru populaţie cu 127%, şi s-a introdus taxa pe valoare adăugată. De menţionat că planul de dezvoltare al acestei ţări caută să reducă dependenţa de petrol, veniturile bugetare urmând să provină tot mai mult de la alte industrii.

Preţurile mari ale petrolului şi gazelor naturale au ajutat şi Iranul, şi micile ţări din Golful Persic, precum şi Irakul să subvenţioneze în parte economia. Totuşi, o bună parte din sumele mari încasate din 2003 şi până în 2014 au fost deturnate de către liderii politici hapsîni, ori au fost cheltuiţi pe achiziţionarea de armament care a fost folosit nu pentru descurajarea inamicilor externi, ci de prea multe ori, contra propriilor populaţii – sau pentru menţinerea la putere a unor lideri zonali impopulari, foarte bogaţi, dar deloc reformatori ai propriilor economii. Astfel, între 2007 şi 2011 importurile de arme ale ţărilor din orientul Mijlociu au crescut cu 86% faţă de anii anteriori, iar între 2012 şi 2016, 29% din totalul vânzărilor de arme au avut ca destinaţie aceeaşi zonă geopolitică.

De foarte multe ori bugetele ţărilor din acest spaţiu au fost netransparente, iar când o parte a opacităţii a dispărut, cetăţenii acestor ţări au văzut mai bine proporţiile cheltuielilor şi au putut astfel compara eficacitatea lor, în raport de cum înţelege fiecare teoria contractului social în ţara sa. „«Iranienii au avut sentimentul că au fost furaţi de către stat. Pe vremea lui Ahmadinejad, guvernul salva cu orice preţ aceste instituţii «putrede»... În plus, preţul ouălor şi cărnii de pasăre a crescut din nou în decembrie, atingând o creştere de 50% pe an, potrivit cifrelor băncii centrale iraniene. Pe 10 decembrie, preşedintele Rohani, reales în mai pe promisiunea de a îmbunătăţi situaţia economică a ţării, şi-a prezentat bugetul în Parlament, buget care conţine aceste angajamente de a însănătoşi finanţele statului. Pentru prima dată, se văd cheltuielile pentru fundaţiile religioase, centrele de cercetare şi alte instituţii nealese legate de regim. Oamenii au aflat cum clericii îşi iau partea leului din buget, fără a fi răspunzători, în vreme ce viaţa de zi cu zi a iranienilor devine tot mai dificilă», susţine Omid Memarian, un analist iranian citat de BuzzFeed“.

Aceste probleme economice apar şi pentru că există schimbări majore sub aspectul demografiei zonei, precum şi a productivităţii agricole. După cum se vede pe aceste grafice, populaţia în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii a crescut de peste patru ori între 1960 şi prezent, cu costuri sociale mari din ce în ce mai mari, pentru că nivelul de trai decent în anii 1960 era mult mai ieftin decât în anii 2010. Populaţia Iranului a crescut şi ea în acelaşi interval tot de patru ori.

Populaţia a crescut, dar productivitatea agricolă nu a putut ţine pasul cu modificările aduse de schimbările climaterice – cine ştie ce înseamnă vara în Orientul Mijlociu cunoaşte şi opţiunile agricole ale zonei – schimbările de dietă şi urbanizarea din zonă. Astfel, se estimează că regiunea va importa mâncare de aproximativ 53 mld. dolari în anul 2020, iar în anul 2035, relativ la anul 2015, consumul de hrană se va dubla.

A doua cauză a „exploziei“ Orientului Mijlociu este de natură civilizaţional-juridico-morală. Explicaţia este mult mai simplă, şi are la bază modelul schimbat în ultimii ani de răspândire şi mai ales comparare a informaţiei.

Concret, zeci de ani guvernele controlau prin oferirea de licenţe de emisie Radio-TV informaţia oferită cetăţenilor. Mai ales în zona Orientului Mijlociu, guvernele nu se sfiau să limiteze accesul la televiziune şi radio al opozanţilor. Spre exemplu, ayatolahul Khomeini a dus o propagandă susţinută contra şahului Pahlavi prin casete înregistrate şi multiplicate la Paris, iar apoi transportate în Iran, pentru că accesul la presă nu îi era permis. Bineînţeles, guvernele nu se sfiesc să elimine un post – chiar public – dacă interesele lor electorale o cer.

Controlând accesul la televiziune şi radio, se controlau ştirile – mai ales acelea care ofereau comparaţii cu modelele reuşite de guvernare sau eficacitate economică ale altor ţări. Practic, când un guvern nu dorea să se ştie cum erau – mai bine – organizate alte ţări, nu preluau ştiri din acele state, nu vorbeau aproape deloc despre ele, sau le prezentau propagandistic. Deşi distorsionau enorm realitatea, nu puteau fi toţi oamenii minţiţi şi direcţiile de emigrare spuneau mai mult decât voiau guvernele să ascundă.

Dar de la apariţia telefoanelor mobile, situaţia s-a schimbat pentru guverne – ştirile încep să meargă mai repede în interiorul ţării. S-a creat apoi internetul şi oamenii au început să consulte de data aceasta aproape complet fără filtru realităţile şi bunele practici politice, administrative şi economice din alte ţări. Dacă mai intîi a fost desktopul, acum internetul se accesează foarte bine de pe dispozitive mobile, ceea ce facilitează răspândirea ştirilor de orice tip, a comparaţiilor, precum şi a emoţiilor de orice fel. Astăzi, telefoanele mobile inteligente sunt aproape computere prin ele însele, ceea ce permite utilizatorilor accesul la aproape orice tip de informaţie audio, video sau scrisă.

Orientul Mijlociu nu este un model al bunei guvernări, opulenţa clasei conducătoare provocând mereu critici în mediul online, relativ la nivelul de trai al celorlalţi cetăţeni.

Aceasta este o regulă universală, care se aplică în fiecare ţară din lume şi care – să nu ne amăgim – sperie guvernele, deoarece populaţia din fiecare ţară găseşte mai mereu bune practici într-un domeniu sau altul într-un alt stat. Văzând, având deci cunoştinţă de bunele practici ale altora, le pretinde apoi şi în propria ţară. Iar cum procentul cetăţenilor nemulţumiţi a crescut în ultimul deceniu în fiecare ţară, este clar că protestele vor deveni din ce în ce mai mult o regulă a politicii interne în fiecare stat, şi nu o excepţie.

Orientul Mijlociu nu este un model al bunei guvernări, opulenţa clasei conducătoare provocând mereu critici în mediul online, relativ la nivelul de trai al celorlalţi cetăţeni. De aceea, ca să facem o predicţie clară a viitorului în această zonă, trebuie să observăm cu atenţie cifrele penetrării internetului în ţările din spaţiul în cauză. Practic, cu excepţia celor trei ţări puternic afectate de război – Siria, Irak şi Yemen – toate celelalte state au minim 70% din populaţie conectată la internet. Cum economia globală contemporană obligă la creşterea acoperirii internetului la cât mai mult din populaţie, tendinţa de creştere va continua şi în Orientul Mijlociu.

Corelând această realitate statistică cu vârsta medie a populaţiei de aproximativ 30 de ani, precum şi cu disproporţia majoră între numărul de femei şi bărbaţi – în Emiratele Arabe, la 274 bărbaţi revin 100 de femei  – rezultă o populaţie masculină din ce în ce mai nervoasă şi care are din ce în ce mai puţine şanse de reuşită socială – în societatea musulmană, căsătoria are reguli specifice care trasează destul de clar limitele între săraci şi bogaţi.

Bogăţia înseamnă posibilitatea de a se căsători, dar şomajul în Orientul Mijlociu este de aproximativ 30%, iar forţa de absorbţie a economiilor zonei nu poate soluţiona această problemă. Evident că la o astfel de cotă se ajunge pentru că guvernarea nu este una eficace, iar oamenii cunosc acest lucru; în plus, nu este cunoscut dacă aceste statistici nu sunt cumva falsificate, iar procentul şomerilor este de fapt şi mai mare. PIB/capita al locuitorilor Orientului Mijlociu nu este foarte ridicat, iar cu excepţia Israelului, care nu trăieşte din exportul de hidrocarburi, diversificarea economică şi progresul nu este prea lesne de găsit în zonă. În plus, familiile conducătoare şi grupurile lor apropiate de susţinători sunt relativ numeroase procentual, iar acestea au bani – în statistică, contează şi ei la numărătoare, dar sărăcia naţională astfel este în parte escamotată.

A se vedea doar despre Iran; guvernul taie acum ajutoarele sociale pentru 34 milioane de locuitori – din 81 populaţie totală, ceea ce nu este semn de eficacitate economică. Urmările a patru decenii de «Republică Islamică» sunt următoarele: Mai bine de 40 la sută din locuitori trăiesc sub limita relativă a sărăciei. În unele regiuni rurale săracii reprezintă chiar 60 până la 70 la sută din populaţie. Există cel puţin 11 milioane de oameni care trăiesc în adăposturi improvizate la periferia marilor oraşe. Mai bine de un sfert din cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă nu reuşesc să se angajeze nicăieri. Nici măcar cei cu studii superioare.“

Astfel de statistici îngrijorează în realitate pe oricine. Chiar dacă puterea politică dintr-o ţară sau alta găseşte metode de a bloca nemulţumirea populară, sau chiar să o reprime; chiar dacă elitele conducătoare au forţe loiale, situaţia economică a ţărilor din Orientul Mijlociu nu se îmbunătăţeşte, resursele de hidrocarburi scad şi ele, după zeci de ani de extracţie, iar noi tehnologii în sfera şisturilor bituminoase reduc procentul pe care aceste ţări le au pe piaţa mondială. Astfel, este necesară o schimbare rapidă de paradigmă economică; în caz contrar, aceste cifre negative ale şomajului vor creşte şi mai mult, iar tinerii vor fi puşi în situaţia de a alege între şi mai multă sărăcie decât astăzi sau moarte, ca soluţie de ieşire definitvă din necazuri. Un om disperat poate ajunge şi la o astfel de „soluţie“, iar în zonă atacurile sinucigaşe – plătite de cineva, cu scop politic sau independente – nu sunt ceva rar întâlnit.

Eşecul guvernărilor începe cu eşecul educaţiei, apoi acesta se extinde la economie, la plecarea din ţară a elitelor şi în final, la distrugerea oricărei forme de progres şi speranţe.

De fapt, eşecul politicilor de educaţie în zonă a ultimului secol se observă acum; în lipsa hidrocarburilor, sărăcia ar fi fost şi mai mare, iar nivelul de trai ar fi fost cel de acum 100 de ani. În lipsa educaţiei de vârf de la nivelul preşcolar şi preuniversitar, nu vei avea elite în ţară, iar progresul va întârzia.

Să nu ne amăgim, faptul că în ţara noastră în urma creşterii valorii costului standard pentru fiecare elev sau preşcolar privind cheltuielile cu pregătirea profesională, cheltuielile cu evaluarea periodică a elevilor, precum şi cheltuielile prevăzute la articolul bugetar „Bunuri şi servicii“ pentru anul 2018 se ajunge de la 330 de lei la 355 de lei, iar în medie în Uniunea Europeană această finanţare este de 1400 euro, România fiind pe ultimul loc, nu ne oferă perspective prea bune de dezvoltare. Acest lucru este evident sesizat de către oricine, iar tinerii sunt cei care, precum în Orientul Mijlociu, nu au de ales, fiind obligaţi să schimbe paradigma economico-politico-civilizaţional-educativă a ţării/ţărilor lor.

Până la urmă, eşecul guvernărilor începe cu eşecul educaţiei, apoi acesta se extinde la economie, la plecarea din ţară a elitelor şi în final, la distrugerea oricărei forme de progres şi speranţe. Poate de aceea în Iran unul dintre cele mai puternice cântece de protest se numeşte „Colegule (de şcoală/universitate)“; progresul izvorăşte din educaţie şi din universităţi de elită, iar statul/partidul de guvernământ care doreşte să înfrângă Şcoala, se înfrânge pe sine.