Dacă japonezii au dreptate, atunci Trump s-a înşelat rău de tot

Tehnic vorbind, Coreea de Sud şi Japonia constituie ţintele preferate menţionate în de nord-coreeni în toate comunicatele militare care vorbesc despre performanţele mereu în creştere ale rachetelor lor de toate categoriile, devenite acum din ce în ce mai precise şi care pot lovi orice ţintă inamică în zonă, inclusiv instalaţiile americane din Pacific şi, mai nou, orice ţintă de pe teritoriul american.

Despre asta au avertizat, în timp util şi cu probe incontestabile, toate marile agenţii de informaţii, în primul rând cele americane, subliniind ritmul excepţional de rapid în care Phenianul îşi dezvoltă toate componentele programului său nuclear, asta în ciuda asigurărilor date de preşedintele Trump, până acum singurul entuziast convins de promisiunile pe care i le-a făcut liderul nord-coreean, un prieten pe care-l crede, pe care-l stimează şi cu care vrea să dialogheze în continuare. Asta spre disperarea unora dintre aliaţii din zona Pacificului, japonezii spre exemplu, care au înţeles că, fidel tradiţiei extrem-orientale, Kim Jong-Un a zâmbit frumos, a lăudat măreţia ideilor lui Trump şi, astfel, a obţinut răgazul de care avea nevoie pentru a ajunge la nişte rezultate care, de acum testate, sunt realmente înspăimântătoare.

Căci, iată, ieri a apărut în presa japoneză (ştirea făcând deja ocolul lumii) un articol care anunţă că, în viitoarea Carte albă în domeniul apărării ce va fi aprobată în viitoarea reuniune de la mijloc de septembrie a cabinetului de la Tokyo, va fi modificată în creştere estimarea oficială asupra capacităţilor nucleare ale Coreei de Nord, afirmaţie care se bazează pe certitudinea că Phenianul a reuşit deja miniaturizarea încărcăturilor nucleare. Iar activităţile militare din Coreea de Nord reprezintă, se spune în analiza citată de cotidianul Yomiuri, „o ameninţare serioasă şi iminentă“. Şi nu credem că ei se înşală deoarece, încă de anul trecut, oficiali de rang înalt ai agenţiei de informaţii de la Seul declarau în Parlament că Phenianul a continuat să lucreze în ritm foarte rapid la miniaturizarea capetelor nucleare, asta chiar şi după celebrul Summit de la Singapore din iunie 2018 între Kim şi Trump.

FOTO EPA-EFE

Dacă mai ţineţi minte, în acel moment, liderul nord-coreean se angajase să „acţioneze în sensul denuclearizării complete a întregii Peninsule Coreene“ şi să distrugă câteva dintre tunelele şi clădirile de la baza pentru teste nucleare de la Punegie-ri. Dar a doua reuniune dintre cei doi lideri a fost un eşec, iar singurul rezultat palpabil a fost ordinul lui Kim de reluare a producţie militare în domeniul nuclear. Semn că, cel puţin până în acest moment, Kim rămâne absolut indiferent la ameninţările şi sancţiunile americane şi pare absolut convins că prietenul său Trump a spus doar la un moment de supărare că va trimite împotriva ţării sale „foc şi furie cum lumea n-a mai văzut vreodată“.

Repet, dacă se confirmă raportul japonez, atunci problema depăşeşte spaţiul pacific şi poate deveni un factor care să schimbe raţionamentele de securitate în alte zone ale lumii, acolo unde Coreea de Nord exportă intensiv armament sofisticat (Iran, Siria, spre exemplu). Deocamdată, faptul că ar poseda arme nucleare tactice este, în sine, o evoluţie teribil de importantă în logica relaţiilor din zona pacifică, extrem de sensibilă şi în mutaţie permanentă, odată cu întărirea continuă a dotărilor armatelor ruse şi chineze.

Neîndoios, în săptămânile următoare, toate serviciile de informaţii militare vor încerca să afle două lucruri. Primul este pe ce tip de rachete au fost testate aceste încărcături miniaturizate, căci se spune că în asta au constat testele efectuate în ultimele zile. În al doilea rând, mai există întrebarea dacă nord-coreenii au ajuns la un asemenea nivel de sofisticare tehnică încât să poată să producă în serie muniţie nucleară pentru artilerie, pentru mine terestre, pentru bombe cu gravitaţie, rachete cu rază scurtă de acţiune sau încărcături explozive maritime de mare adâncime. Dacă da, este posibilă şi perspectiva de a vedea că întregul lor arsenal de rachete cu rază scurtă de acţiune tip sol-sol, sol-aer sau aer-aer (seria SAM) să devină unul dual, capabil să poarte încărcături convenţionale sau nucleare, aşa cum sunt produse, spre exemplu, bombele B-61 care, în varianta cu încărcătură nucleară, sunt încă stocate de americani şi la baza de la Incirlik.

Totul devine extrem de serios deoarece, în acest moment, în condiţiile în care nu mai există tratate internaţionale care să limiteze cât de cât ambiţiile nucleare ale marilor jucători, atunci noii actori care nu au acceptat niciodată măcar principiul unor reglementări în domeniu, vor avea teren liber de acţiune. Posibil, teoretic, să fie temători doar de reacţia chinezilor şi a ruşilor care, în trecutul istoric, le-au arătat ce înseamnă o intervenţie militară de extremă duritate şi fără reguli. Poate, dar nici asta nu mai e foarte sigur în momentul în care ar trebui să pui faţă în faţă forţa, oricât de importantă sau chiar copleşitoare ar fi ea, cu fanatismul extrem.

Nu este subiect de panică gratuită, aceste perspective există pentru viitorul imediat. Gândiţi-vă doar la faptul că acest proces de miniaturizare a început demult, de aceea există multe (mult prea multe) instalaţii ca cea din imagine, încărcătură nucleară miniaturizată care poate fi transportată uşor într-un banal rucsac urban.

Nu ştiu, nimeni nu ştie, cât de lung sau de scurt poate fi drumul unei asemenea instalaţii a morţii care să fie comandată în cantităţi importante de un stat care, mai departe, să o transmită către unităţile combatante ale unor organizaţii teroriste motivate de ideologii dintre cele mai diferite dar care au ca numitor comun violenţa extremă ca unică formulă de rezolvare a revendicărilor. Dacă nu vă place varianta asta, există formatul acesta, „valijoara nucleară“, uzual şi în ultima perioadă a Războiului Rece, actualmente circulând rapoarte care vorbesc despre „pierderea“ a cel puţin 90 dintre ele, aflate încă, funcţionale, în arsenalele unei ţări sau ale unui actor non-statal.

În faţa acestei primejdii care se dezvoltă atât de rapid, care, totuşi, în disperare, vor fi marile puteri capabile să creeze o nouă alianţă eficientă şi bazată pe un acord real şi a cărui aplicare să fie garantată inclusiv prin măsuri dure şi sancţiuni imediate?