Cum se creează o ţară-ţintă

Cui serveşte aplicarea seturilor de procedee care fac parte din arsenalul războiului informaţional, el însuşi parte integrantă şi acum extrem de activă a războiului hibrid?

Există oare un „duşman” în sensul tradiţional al termenului sau este vorba despre altceva, cu mult mai complex, mai bine şi profesionist articulat, „ţinta naţională” fiind aleasă nu neapărat din inamiciţie directă sau motivată de o circumstanţă anume, ci este rezultatul unei alegeri făcute în funcţie de factorii favorizanţi pe care-i prezintă ţara respectivă?

Cel mai important dintre aceştia, cel care, odată identificat ca existent şi funcţional, asigură succesul operaţiunilor viitoare, este gradul scăzut de solidarizare naţională bazat pe o neîncredere sau, în cazul cel mai fericit, pe un dubiu profund şi persistent asupra propriilor valori şi capacităţi de a acţiona şi a se dezvolta ca naţiune.

Din clipa în care un asemenea potenţial a fost identificat şi se dovedeşte potenţial important, atunci planificatorii militari vor folosi la maximum toate canalele de influenţă, de regulă creatori-manipulatori de opinie publică, introducând prin intermediul lor cât mai multe teme de destabilizare a moralului naţional.

Astfel apar în ţara-ţintă teme negative de polarizare care urmează s-o facă din ce în ce mai contradictorie şi excentrică cu sistemul general de alianţe politice şi militare din care face parte, cu comportamentele fundamentale care, teoretic, dau identitate acestui spaţiu.

Ţara-ţintă devine, rând pe rând, productoare de orfani traficaţi la modul cel mai inuman şi ordinar, de cetăţeni de origine romă care umplu în calitate de cerşetori murdari şi împuţiţi oraşele Occidentului, de hoţi, spărgători de case sau de bancomate, acele deja celebre „bande de români” trecute în panoplia discursurilor politice naţionaliste, de migranţi economici emigraţi de sărăcie şi încercând cu disperare să se agaţe de sistemele de asistenţă socială din ţările Occidentului bogat.

Ţara-ţintă este cea în care foşti preşedinţi sau prim-miniştri sunt trimişi în justiţie sub acuzaţii de corupţie, nu înspre groaza, ci întru deliciul opiniei publice asistând cu satisfacţie la un proces de autentică degradare naţională. O ţară-ţintă căreia i se desface acum una dintre valorile sale tradiţionale, cea a tradiţiei de performanţă a sistemului său de învăţământ, asimilat acum cu o şcoală de plagitori, falsificatori şi nulităţi.

Ce e mai normal şi firesc decât ca ţara respectivă să devină acum şi sursă de trafic de arme? Pe cine ar putea să mire aşa ceva?

De ce este nevoie de o ţară-ţintă? Deoarece creează factorul necesar de raportare în relaţia dintre o altă ţară (sau un grup de ţări) şi ţara ţintă, victimă expiatorie, în dorinţa ca, în momente dificile, să se găsească un termen de comparaţie şi o explicaţie la întrebarea „de ce nu merg lucrurile?”. O ecuaţie primară, pictată în alb/negru pentru uzul imediat al opiniei publice din ţara sau ţările generatoare de atac, care trebuie să înţeleagă în ce zonă, foarte exact, se află sursele tuturor relelor. Întărind astfel sentimentul de solidaritate din ţara sau ţările „celor buni”, justificând politici prezente şi viitoare.

În principiu, este oricând util să existe, foarte la îndemână, o asemenea ţară-ţintă, mai ales dacă practica ultimelor decenii a arătat că poate fi atacată din orice poziţie, fără a se provoca reacţii naţionale semnificative, de unde şi „făcăturile” şi campaniile de denigrare succesive din ce în ce mai grosiere. Dar este cu atât mai interesant să dispui de o asemenea ţară-ţintă (sau de un grup asemenea ei) uşor de izolat ca exemplu negativ tocmai pe timp de criză identitară majoră a spaţiului (sau spaţiilor) de unde pleacă asemenea atacuri. Un spaţiu care se află acum, post-BREXIT în plină transformare şi rescriere a geografiei grupurilor de forţă. Dar în combinaţie cu celălalt, al Rusiei şi mai vechilor sau mai noilor săi aliaţi.

Se refac alianţe, se desenează noi linii de forţă, se anunţă regrupări de criterii diverse, fie antiausteritate (vezi viitoarea Alianţă a statelor din sudul Europei), fie antimigranţi şi principii naţionaliste (Grupul de la Vişegrad), readucând la suprafaţă tradiţionale linii de fractură pe care unii le-au crezut, în mod absolut greşit, definitiv dispărute odată cu formularea proiectului european. O asemenea linie de fractură este aceasta, la dreapta ei fiind ţările ortodoxe. Cele sărace, cele cu probleme, desigur cu România pilier central, dar toate mai mult sau mai puţin izolate într-o periferie din care n-au ieşit niciodată.

Poate aceasta să fie linia de fractură cea mai interesantă. Poate să fie alta, independentă sau surapusă pe aceasta, a poziţionării pe lina între două spaţii de putere care revin la logica Războiului Rece şi doresc o repunere în discuţie a zonelor directe de influenţă, pentru asta fiind nevoie de o slăbire, demoralizare şi instalare de convingeri negative la nivelul opiniilor publice din ţările respective.

Partea aceasta de lume în care ne aflăm este în război. Unul asimetric, hibrid, de tip cu totul nou în care sunt aruncate forţe şi mijloace specifice purtării acţiunilor militare în sec.XXI. Este o parte esenţială de lume a cărei evoluţie în perioada imediat următoare poate determina un nou raport de forţe între alianţe cu ambiţii mondiale. Tot ce se joacă aici se face în acord cu o agendă cu mult mai complexă, cu trimiteri la alte spaţii, Orientul Apropiat, Maghreb, Mediterana, Marea Baltică, Artica...Nimic nu se produce întâmplător, totul intră în această logică şi, fără niciun fel de îndoială, acum se testează capacitatea de reacţie a opiniilor publice în raport cu apariţia de fenomene disturbante.

Acum se revizuiesc fişele de ţară, se constată cât au fost de eficiente campaniile anterioare care au vizat demolarea elementelor de solidaritate naţională, încrederea în instituţiile statului, cu o atenţie deosebită în ce priveşte instituţiile de forţă , în clasa politică, în liderii actuali, în capacitatea lor de a lua decizii în jurul cărora să se grupeze opinia publică. Analiza trebuie să spună acum cât de adânc au pătruns şi câte daune au produs viruşii succesivi injectaţi la nivel de percepţie publică şi, îndeosebi, dacă scopul principal, „istalarea unui dubiu naţional profund şi generalizat asupra propriei capacităţi de performanţă” a fost îndeplinit.

Este un calcul care este făcut de profesionişti, de obicei în cadrul unor secţii specializate din serviciile militare de informaţii. Ele stabilesc şi transmit mai departe planificatorilor militari şi apoi decidenţilor politici o apreciere generală asupra „nivelului de vulnerabilitate” al unei ţări, pornind de la factorul esenţial pe care-l reprezintă comportamentul şi reacţiile populaţiei.

Care este nivelul nostru de vulnerabilitate?

Pentru a avea un răspuns, sau cel puţin un început de răspuns corect, încercaţi să determinaţi în istoria noastră un moment de solidaritate naţională absolută în jurul unui eveniment, a unei idei sau unei persoane. Pentru orice, în orice moment, a urmat sau urmează o cvasi-instantanee încercare reuşită de ridiculizare, minimizare sau anulare. Pentru planificatorii militari ai războiului psihologic, nimic nu trebuie să fie, în ţara-ţintă, eroic sau mobilizator de conştiinţă naţională. Dimpotrivă. Totul trebuie să fie pus sub semnul întrebării, într-o auto-deriziune ucigaşă, din reflexul format cu grijă în opinia publică.

O ţară devine cu adevărat ţintă în momentul în care oamenii săi nu mai cred în ea. E foarte simplu. Mai complicat este să faci să se ajungă aici. Credeţi că ştiţi un caz în care s-a reuşit atât de bine încât nici nu ne mai dăm seama că despre asta este vorba?