România - Protectorat American. De ce aceasta ar fi cea mai bună veste posibilă

România - Protectorat American. De ce aceasta ar fi cea mai bună veste posibilă

Soldat român, în uniformă de gală, la inaugurarea bazei americane de la Deveselu. (AP Photo/ Vadim Ghirda)

Semnele arată că România devine un protectorat al SUA. Iar asta este cea mai bună veste posibilă. De Gabriel Elefteriu

Ştiri pe aceeaşi temă

Fragment din articolul care a generat dosarul de copertă al ediţiei FP România nr. 48 (octombrie/ noiembrie 2015).
 
Alături de această teză, dosarul include şi opt contra-argumente, de la Corina Rebegea, Sorin Adam Matei, Doru Lionăchescu, Radu Magdin, Sebastian I. Burduja, Liviu Mureşan & Matei Păun şi Filon Morar
 
Politica externă a României – şi aspecte-cheie ale celei interne – a fost aproape complet preluată de către Washington D.C., dar aceasta nu este neapărat o veste proastă. Dimpotrivă, există o imensă şi unică oportunitate strategică în această „alianţă” debalansată: sub garanţiile de securitate americane România are o şansă de aur de a deveni un exemplu de stabilitate şi prosperitate în Europa de Est.
 
O revoluţie strategică 
 
Cel mai important lucru în acest moment este să se realizeze faptul că în ultimul an s-a produs o schimbare structurală drastică în „viaţa” României ca stat (nu ca societate), în urma conflictului din Ucraina.
Înainte de episodul Crimeea, România alunecase în ceea ce la momentul respectiv am numit (vezi „Scutul” antirachetă şi iluzia securităţii, FPR, 2013) o „iluzie a securităţii”,  bazată pe aşteptări exagerate şi eronate legate de semnificaţia şi potenţialul scutului antirachetă, în timp ce forţele armate române – singurul şi adevăratul garant al securităţii naţionale – fuseseră distruse de tăieri bugetare şi subfinanţare, pe lângă corupţie şi management prost.
 
(...) 
 
În cazul României, s-a ajuns la concluzia că pentru a consolida serios apărarea acestei zone americanii (şi aliaţii) trebuie să facă mult mai mult: exerciţii militare continue, rotaţii de trupe, pre-poziţionări, noi comandamente şi capacităţi de reacţie rapidă etc. Efectul cumulativ al acestor acţiuni, şi deciziile luate în conjuncţie cu ele au creat o nouă realitate strategică în regiune. România a devenit ceea ce Dan Dungaciu a definit drept un limes modern, după termenul folosit de romani pentru frontierele-cheie ale Imperiului. 
 
Acest salt de statură strategică a declanşat o nouă logică a deciziilor: nevoia de a întări apărarea zonei a dus la nevoia de a asigura stabilitatea politică, ceea ce a dus la nevoia întăririi statului de drept, cu componenta anti-corupţie şi aşa mai departe. În noul context, s-a găsit rapid chiar şi un nou ambasador american pentru postul de la Bucureşti, vacant din 2012.
Dar esenţa „revoluţiei” strategice româneşti este legată de apărarea naţională. Recent-publicata Strategie Naţională de Apărare (SNAp) a fost criticată, pe bună dreptate, pentru că nu e de fapt o strategie, care să propună o viziune reală, scopuri şi metode.
Protectorat Acum
 
Să nu ne ascundem după deget: România se află acum sub semnul unui un regim care poate fi cel mai bine descris ca un protectorat american de facto. Bucureştiul a cedat controlul asupra politicii sale externe – ceea ce e diferit faţă de incapabilitatea sa prealabilă cronică, deşi suverană, de a avea o politică externă eficientă. Doru Lionăchescu întreba într-o ediţie recentă a FPR de ce România a pierdut şansa de a adera ca membru fondator la Banca Asiatică de Investiţii în Infrastructură (AIIB) şi de a culege astfel roadel acestui statut în materie de finanţare a unor proiecte de dezvoltare, când ţări ca Polonia au făcut acest lucru chiar în pofida avertismentelor americane – însă răspunsul se află chiar în întrebare. România nu mai are voinţa şi nici nu ar mai putea să acţioneze în contra vreunui avertisment SUA.
 
Pe plan intern, politica românească este acum dominată de acţiunile DNA-ului, care este susţinut şi ajutat pe faţă de America (Victoria Nuland chiar a recunoscut public implicarea Washingtonului în „pregătirea” procurorilor români). George Maior, fostul şef al SRI, omul care a prezidat, în ţară, asupra cuplării aparatului de securitate-intelligence român la sistemul americano-britanic, ca şi asupra dezvoltării alianţei româno-americane, este acum trimis (sau chemat) să gestioneze această relaţie direct de la Washington.
 
Dar esenţa „revoluţiei” strategice româneşti este legată de apărarea naţională. Recent-publicata Strategie Naţională de Apărare (SNAp) a fost criticată, pe bună dreptate, pentru că nu e de fapt o strategie, care să propună o viziune reală, scopuri şi metode.
 
Dar exact asta e şi ideea: poate nici nu e nevoie – nici posibil – să ai o strategie „naţională” când acel nivel de planificare ar putea foarte bine să fie acum acoperit (teoretic, desigur) de către Biroul pentru Afaceri Europene şi Eurasiatice din cadrul Departamentului de Stat al Statelor Unite, mai degrabă decât de către orice instituţie domestică. Iar SNAp nici măcar nu pretinde altceva: documentul indică clar ca lumina zilei că securitatea naţională a României este acum garantată nu de către propriile forţe armate şi de propriile capabilităţi – aşa cum orice stat suveran are întotdeauna grijă să sublinieze –, ci de către NATO şi protectorul său american.
 
(...) 
 
Însă asta e departe de a indica vreun tip de „aservire”. SUA investesc acum foarte mult capital politico-diplomatic şi resurse militare în această zonă. România a devenit un element indispensabil în noua arhitectură strategică pe care se bazează mai nou credibilitatea Americii. Probleme apărute aici pot să ducă la prăbuşirea întregului eşafodaj defensiv estic. SUA nu-şi (mai) pot permite să „piardă” România. Iar cu acest interes-cheie american de partea sa, România poate căpăta o statură mai înaltă în Europa şi în lume. Aceasta este o putere extraordinară în mâinile Bucureştiului – doar să o realizeze. Aşa că, ce-i de ne-plăcut?
Până la urmă, acest protectorat american nu poate fi considerat din perspectivă românească decât o situaţie temporară – chiar dacă asta ar putea însemna decenii, cât ar putea dura noua fază de confruntare cu Rusia.
Americanizare sau nimic
 
Cu SNAp 2015, România a trecut de punctul fără întoarcere în autodefinirea sa strategică. Nu mai poate pretinde că îşi poate gestiona singură existenţa internaţională. De acum, interesul României este să se asigure că alianţa cu SUA este totală. Bucureştiul trebuie să meargă până la capăt. Trebuie să îmbrăţişeze protectoratul american şi să-l folosească pentru a se dezvolta – şi, în timp, pentru a ieşi din el. Acesta este singurul „proiect de ţară” disponibil.
 
(...) 
 
„Opţiunea elveţiană” (comparaţia este noţională, nu literală) este, pe termen lung, şi singura cale rezonabilă şi win-win de ieşire din această puternică relaţie de dependenţă faţă de SUA. Până la urmă, acest protectorat american nu poate fi considerat din perspectivă românească decât o situaţie temporară – chiar dacă asta ar putea însemna decenii, cât ar putea dura noua fază de confruntare cu Rusia. Este o cale de a rezolva nişte probleme, o strategie; nu o renunţare definitivă. Dezideratul naţional va fi întotdeauna acela de recuperare completă a suveranităţii, atunci când se va putea face în condiţii favorabile. 
 
(...) 
 
Articolul complet, în FP România nr. 48 (octombrie/ noiembrie 2015) 
 
Gabriel Elefteriu este Security Research Fellow la un think tank din Londra. A lucrat în zona informaţiilor de business şi în cea a analizei de apărare, şi s-a format la Department of War Studies - King’s College London. Opiniile exprimate în acest articol sunt strict personale.
citeste totul despre: