Ce-am pierdut refuzând participarea la fondarea „Băncii Mondiale“ a Chinei. Dar de ce am ignorat oferta?

Şantier (global) în Beijing. Pe 29 iunie, a fost semnat actul fondator al Băncii Asiatice de Investiţii în Infrastructură (AIIB) - China deţine cel mai mare număr de voturi, dar nu are drept de veto. AIIB va oferi Chinei o voce în sistemul financiar global, dominat de decenii de către SUA şi Europa.

România a ignorat - împotriva propriului interes - participarea la constituirea, istorică, a unui nou organism financiar internaţional: "Banca Mondială" a Chinei. De Doru Lionăchescu

Articol publicat în FP România, ediţia nr 46 (iunie/ iulie 2015). 

La 31 martie 2015 s-a închis lista membrilor fondatori ai viitoarei Bănci Asiatice de Investiţii în Infrastructură (AIIB), un posibil viitor gigant al finanţărilor multilaterale şi un competitor cert al troicii post-Bretton Woods: FMI, Banca Mondială, Banca Asiatică pentru Dezvoltare. Deloc surprinzător – obişnuiţi cu provincialismul şi lipsa de viziune geopolitică ale administraţiilor de la Bucureşti –, România nu şi-a exprimat nicio opinie, fie pro, fie contra participării la constituirea acestui nou organism financiar internaţional. Subiectul nu pare să prezinte niciun fel de interes pentru decidenţii romaâni, deşi asistăm probabil la primul act semnificativ în direcţia reconfigurării ecosistemului financiar mondial, dominat până în prezent de SUA. 

În acelaşi timp însă subiectul a reaprins dezbaterile pe plan mondial referitoare la ambiţiile hegemonice ale Chinei, a generat o reacţie neobişnuit de nervoasă din partea Americii şi a confirmat o bresă neaşteptat de gravă în flancul euro-atlantic prin decizia a jumătate dintre membrii Uniunii Europene de a participa la constituirea noii bănci, în pofida avertismentelor de la Washington. România asistă inertă diplomatic la acest eveniment epocal, paralizată între un pro-americanism îngust şi un „pro-sinoism” de faţadă, fără să-şi vadă interesul propriu şi uluită de mişcarea unor ţări ca Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania şi chiar Polonia, care au decis să solicite statutul de membri fondatori ai AIIB.

Înainte de a sugera o cale de urmat, să punem lucrurile în context: Banca Asiatică de Investiţii în Infrastructură este în mod evident răspunsul Chinei la refuzul american de a reforma atât FMI cât şi Banca Mondială, astfel încât aceste cele mai importante două organsime financiare internaţionale să reflecte în structura lor de capital şi decizională noua poziţie a Chinei de cea mai mare economie emergentă, ba, după unele calcule, de cea mai mare economie a lumii. Decisă deja la nivelul G20 în urma cu cinci ani, actualizarea cotelor şi voturilor la FMI în favoarea Chinei, Indiei şi Braziliei este blocată în continuare de Congresul american şi nu are nicio o şansă realistă de aprobare. 

Situaţia este şi mai frustrantă pentru chinezi la nivelul Băncii Asiatice de Dezvoltare – parte a grupului Băncii Mondiale –, cutumiar condusă totdeauna de un japonez şi unde dreptul de vot al Chinei este relativ neînsemnat. Ambiţia Chinei de a anula cât mai rapid discrepanţa flagrantă dintre puterea sa economico-militară actuală şi cuvântul pe care îl are de spus în finanţele mondiale prin crearea de la zero a unei noi structuri instituţionale este deci într-un fel de înţeles. După cum de înţeles este şi atitudinea reticentă, neîncrezatoare a Statelor Unite faţă de apariţia neaşteptată a unui jucător financiar global, sponsorizat de China – dar a cărui reputaţie a căpătat alte dimensiuni odată cu decizia unor vechi democraţii europene de a i se alătura. Lista celor 57 de membri fondatori – aceiaşi care vor şi semna probabil actele constitutive ale bancii în iunie – reprezintă o imensă înfrângere diplomatică pentru SUA şi un croşeu năucitor dat leadership-ului american în Asia. Modul în care va răspunde America acestei provocări – prima dintre serie de ciupituri geopolitice chineze care vor urma – va configura arhitectura financiară a întregii lumi pe parcursul acestui secol. Ceea ce trebuie să ne preocupe însă pe noi acum este cum afectează această nouă realitate economică România şi cum putem folosi oportunitatea creată de recenta mutare chineză pentru dinamizarea propriei noastre dezvoltări.

Deşi aparent limitată geografic la zona asiatică încă din titulatură, AIIB are în mod cert aspiraţii mondiale. Chestiunea este clară atât din declaraţiile preliminare ale liderilor chinezi, cât si din pleiada foarte extinsă de membri fondatori, mulţi dintre ei din afara Asiei. Este aproape sigur că statutul băncii va permite şi încuraja finanţarea proiectelor de infrastructură din întreaga lume, având de-a face nu cu o bancă pentru infrastructură asiatică, ci cu o bancă asiatică pentru infrastructură. Devine astfel şi mai blamabil dezinteresul României – o ţară cu nevoie disperată de investiţii în infrastructură – de a participa din interior la configurarea acestei instituţii financiare alternative. Cu constrângerile bugetare actuale şi în condiţiile unei încheieri iminente a acordului cu FMI, România nu-şi poate rezolva nevoile critice de infrastructură doar cu fonduri UE şi cu mici trageri ocazionale de la Banca Mondială. Un studiu recent estima nevoile de finanţare urgentă ale României numai în domeniul infrastructurii electrice la câteva zeci de miliarde de dolari. De unde va lua România asemenea sume, cu o creştere economică anemică şi cu deficite strict controlate de Bruxelles? Orice sursă adiţională de finanţare infrastructurală ar trebui tratată ca prioritate zero de guvernele române, mai ales când, se ştie, este chestiune de abecedar că pieţele private de capital nu au apetit semnificativ de creditare a infrastructurii, din cauza duratelor lungi de execuţie şi recuperare investiţionala, sumelor foarte mari implicate şi riscurilor politice.

România asistă inertă diplomatic la acest eveniment epocal, paralizată între un pro-americanism îngust şi un „pro-sinoism” de faţadă, fără să-şi vadă interesul propriu şi uluită de mişcarea unor ţări ca Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania şi chiar Polonia, care au decis să solicite statutul de membri fondatori ai AIIB. 

În aceeaşi ordine de idei, la nivelul principiilor şi al practicii financiare internaţionale, faptul că apare pe firmament o instituţie care va face competiţie reală FMI şi BM (entitate creată acum o jumătate de secol!) nu poate decât să fie în avantajul ţărilor debitoare, cum e şi România, prin lărgirea ofertei de creditare. Este chiar posibil ca noua bancă să şi forţeze schimbări necesare dar îndelung amânate în procedurile, deciziile şi priorităţile celor două instituţii existente astăzi – din nou un fapt eminamente pozitiv pentru întreaga comunitate internaţională.  

Fără îndoială că temerile americane legate de guvernarea corporativă a viitoarei bănci şi de riscul ca aceasta să funcţioneze doar ca un alt instrument de proiectare a intereselor geopolitice ale Chinei sunt legitime şi nu trebuie subestimate. Dintru început este clar pentru orice observator avizat că AIIB va trebui să acomodeze cel puţin trei obiective: să genereze afaceri şi pieţe pentru companiile chineze, să ajute la absorbţia supra-capacităţilor productive ale Chinei în condiţiile încetinirii sale economice recente şi să asigure un plasament profitabil unei părţi din rezervele sale valutare imense. Această stare de fapt ar trebui să ne facă, fără îndoială, precauţi, dar nu să ne descurajeze în încercarea de a beneficia pragmatic de conjunctura creată. Încercarea de a sta departe de un astfel de eveniment istoric doar de teama că ar putea fi un cartof fierbinte în relaţia noastră cu SUA nu ne face în ochii altora mai morali ori mai loiali, ci pur si simplu mai... poeţi.   

+ ce-am pierdut 

Avantajele participarii dintru început, din interior, a României ca membru fondator al unei instituţii financiare de anvergură mondială, prin comparaţie cu eventualul statut ulterior de împrumutat de circumstanţă, nu mai trebuie subliniate.

Noua bancă – în tot ce înseamnă ea, de la statut la organigramă şi de la mandat de creditare până la arie geografică de interes – se va configura anul acesta funcţie exclusiv de argumentele, priorităţile, obiectivele, lobby-ul şi puterea de convingere ale membrilor fondatori.

Practica financiară internaţională arată, de asemenea, că, de obicei, fondatorii îşi rezervă drepturi speciale de veto, de tragere sau de alocare preferenţială a fondurilor. Mai mult, având în vedere relaţiile noastre mai speciale cu China am fi putut obţine probabil un post de vicepreşedinte, anumite poziţii de conducere executivă şi, în mod cert, dreptul de a găzdui periodic consfătuirile băncii.

Fiind între decidenţi şi având statut de membru fondator ar fi fost indiscutabil şi un avantaj enorm atât în promovarea proiectelor eligibile româneşti, cât şi ca pol de interes pentru alte ţări care vor dori sprijinul financiar al băncii. Nu e puţin lucru pentru o ţară frustrant de absentă de la masa deciziilor mari ale lumii.

Doru Lionăchescu este preşedinte al firmei de investiţii Capital Partners.