O lecţie din vremea Războiului Rece - înaintea Summitului NATO de la Varşovia

O lecţie din vremea Războiului Rece - înaintea Summitului NATO de la Varşovia

Manevre NATO în Marea Neagră, anul trecut, cu plecare din portul Constanţa, implicând nave din SUA, Canada, Germania, Italia, Turcia şi România. La Summitul NATO de la Varşovia, Bucureştiul va pleda pentru consolidarea componentei maritime a Alianţei în proximitatea Rusiei. (Foto: AP)

Mai toate dezbaterile care au loc în avanpremiera summitului NATO de la Varşovia, din 8-9 iulie, au un numitor comun: sunt despre un răspuns dat Rusiei. Rămâne de văzut dacă pledoaria Bucureştiului a reuşit să plaseze pe agenda Alianţei, dar şi a regiunii, obiectivul corectării dezechilibrului de putere din Marea Neagră. De Octavian Manea


În Vechea Europă mesajul tinde spre o coborâre a temperaturii, spre îmblânzirea regimului sancţiunilor aplicate Moscovei după anexarea Crimeei şi incursiunile din Estul Ucrainei. În contextul OSCE, se vorbeşte chiar de o acceptare a ideii ruseşti de regândire a arhitecturii europene de securitate. De cealaltă parte, în Noua Europă se aşteaptă exact reversul: consolidarea prezenţei defensive a Alianţei pe flancul estic. Aşadar descurajare sau détente (destindere)?

În final, probabil că vom avea un mix al celor două tendinţe. „Nu vom fi niciodată în măsură să susţinem o politică de resetare dacă o parte dintre aliaţi se simt în nesiguranţă. Trebuie să le facem pe amândouă: deopotrivă, reasigurare şi resetare. Doar atunci când toţi aliaţii se simt în siguranţă, aceştia vor fi mai dispuşi să discute cu Moscova”, ne spunea în 2010, într-un interviu pentru FPR, Ronald Asmus, unul dintre arhitecţii transformării Alianţei în anii ‘90.

Oare chiar este de neimaginat un scenariu în care, sub o perdea convenţională densă de arme A2/AD, Moscova orchestrează o campanie hibridă undeva în statele baltice pentru a testa reacţia NATO? Sau un scenariu în care la adăpostul imunităţii oferite de sistemele din Crimeea, Moscova impune zone de excludere aeriană şi maritimă în Marea Neagră, hărţuind şi intimidând statele riverane?

Este, de fapt, lecţia pe care o putem extrage din istoria Războiului Rece. În definitiv, epoca destinderii – marcată de adoptarea Actului Final de la Helsinki (1975) şi continuată de o serie de tratate de control a armamentelor – a fost dublată de investiţii masive în credibilizarea sistemului de descurajare convenţională al Alianţei. Iar măsurile adoptate atunci sunt identice cu cele de astăzi. Accentul cădea prioritar pe aceleaşi elemente de reasigurare, devenite familiare după summit-ul din Ţara Galilor din 2014: creşterea vitezei de răspuns (prin aşa numitul Readiness Action Plan), ranforsarea flancului expus prin forţe de reacţie rapidă (aşa-numitul vârf de lance al Forţei de Răspuns a NATO – VJTF), pre-poziţionarea de echipamente, dezvoltarea infrastructurii de sprijin şi primire a forţelor de reacţie rapidă, exerciţii de apărare colectivă, desfăşurarea de forţe în regim rotaţional şi chiar implementarea unei noi strategii de ofset.
 
Punctual, summitul NATO de la Varşovia, din iulie 2016, va continua măsurile iniţiate la Newport, în 2014, prin consolidarea prezenţei terestre (aşteptarea fundamentală a statelor baltice şi a Poloniei), dar şi a componentei maritime (obiectivul Bucureştiului) în zonele din imediata proximitate a Rusiei. S-ar corecta astfel ceea ce unii observatori au numit „păcatul originar“ al extinderii NATO din anii ’90, când infrastructura de apărare colectivă a rămas fizic limitată la Vechea Europă.

Închiderea breşelor existente pe flancul estic al Alianţei devine imperativă nu doar pe fondul revizionismului teritorial practicat de Moscova în Est, dar NATO funcţionează astăzi într-un mediu operaţional în care vechiul model al asigurării securităţii prin promisiunea trimiterii de forţe de reacţie rapidă nu mai este unul realist.

Libertatea de mişcare şi acces pe mare, aer şi chiar pe uscat devine tot mai incertă. Umbrelele anti-acces şi de interdicţie regională (A2/AD) desfăşurate în Crimeea şi Kaliningrad, care acoperă o bună parte din teritoriul aliaţilor aflaţi în prima linie, pot ţine la distanţă forţele de reacţie rapidă venite din adâncimea Europei.

Oare chiar este de neimaginat un scenariu în care, sub o perdea convenţională densă de arme A2/AD, Moscova orchestrează o campanie hibridă undeva în statele baltice pentru a testa reacţia NATO? Sau un scenariu în care la adăpostul imunităţii oferite de sistemele din Crimeea, Moscova impune zone de excludere aeriană şi maritimă în Marea Neagră, hărţuind şi intimidând statele riverane?

Rămâne de văzut dacă pledoaria Bucureştiului a reuşit să plaseze pe agenda Alianţei, dar şi a regiunii, obiectivul corectării dezechilibrului de putere din Marea Neagră.

Octavian Manea este editorul FPR pentru securitate.


 

citeste totul despre: