Interviul a fost realizat la jumătatea lunii septembrie în timpul vizitei Ambasadorului Daniel Fried în România şi publicat în original pe Defence Matters
 
Funcţionează cu adevărat sancţiunile împotriva Rusiei? Si-au atins obiectivele? Unde ne aflăm în procesul de restabilire a suveranităţii ucrainene?
 
Cred că sancţiunile funcţionează în cel puţin două aspecte şi nu funcţionează într-un al treilea. Primul este acela că fără sancţiuni situaţia ar putea fi mult mai rea. Şi dacă nu credem că poate fi mai rea, atunci ne lipseşte imaginaţia. Ruşii ar fi putut înainta şi mai adânc în Ucraina, ar fi putut încerca să ocupe Mariupolul sau să atace Harkovul. Este posibil ca sancţiunile să îi fi oprit pe ruşi să meargă mai departe.
 
În al doilea rând, este foarte probabil ca sancţiunile să fi pregătit terenul pentru diplomaţie. Fără sancţiuni am fi putut să nu avem procesul Minsk. Acestea au funcţionat în aceste două aspecte punctuale, dar nu au funcţionat dintr-o a treia perspectivă: există încă un sprijin rusesc pentru separatişti şi, într-adevăr, ruşi în Donbas. Dar în privinţa sancţiunilor este important să avem răbdare. Să ne amintim de experienţa sancţiunilor iraniene. S-a spus multă vreme că nu ar funcţiona şi dintr-o dată s-a dovedit că şi-au atins scopul. În privinţa sancţiunilor, ca şi în elaborarea politicilor în general, timpul nu funcţionează întotdeauna în conformitate cu urgenţele calendarului politic, în conformitate cu dorinţele sau predicţiile noastre. Trebuie să intrăm într-un astfel de proces cu determinare şi să vrem asta. 
În privinţa sancţiunilor, ca şi în elaborarea politicilor în general, timpul nu funcţionează întotdeauna în conformitate cu urgenţele  calendarului politic, în conformitate cu dorinţele sau predicţiile noastre.
Ce se poate învăţa din experienţa iraniană în materie de implementare a sancţiunilor?
 
Principala lecţie este să avem răbdare, să avem determinare şi atunci când vine timpul diplomaţiei să îl folosim fară ezitare. Sancţiunile nu sunt un scop în sine. Aş fi încântat să renunţăm la sancţiuni atunci când Minsk-ul este îndeplinit.
 
Este consensul european asupra sancţiunilor sustenabil? 2017 este un an electoral dificil mai ales pentru Franţa şi Germania. Este viitorul sancţiunilor în pericol?
 
Mulţi observatori s-au întrebat dacă UE va putea susţine sancţiunile. Până astăzi, Europa a arătat multă fermitate şi unitate. Există diferenţe de opinii în Europa. Si poate că în mod indirect ruşii acţionând prin diverse canale mass-media cunoscute şi necunoscute acreditează ideea că Europa este divizată. Există diferenţe de opinii, există ţări care au sprijinit puternic sancţiunile chiar de la început - ţările Baltice, Polonia, România, Germania, Marea Britanie. Există, totodată, ţările care şi-au exprimat scepticismul în mod public - Ungaria, Adunarea Naţională a Franţei.
 
Deci, acest lucru este dezbătut. Occidentul este o societate democratică deschisă. Dar Europa a făcut un lucru bun. Europa tocmai a extins în mod oficial sancţiunile individuale pentru încă 6 luni. Aici discutăm în teorie, dar Europa îşi demonstrează sprijinul prin acţiunile sale  practice.
 
Vă aşteptaţi ca Brexitul să afecteze consensul european asupra sancţiunilor?
 
Ministrul de Externe, Boris Johnson a reafirmat sprijinul Marii Britanii pentru menţinerea sancţiunilor până la îndeplinirea Minsk II. Dacă vocea Marii Britanii rămâne la fel de puternică în cadrul Uniunii după Brexit, rămâne un aspect pe care îl putem dezbate. Probabil că nu consolidează vocea Marii Britanii în cadrul UE. Din fericire, Marea Britanie nu este singura ţară puternică.
Credem că procesul Minsk oferă cel mai bun aranjament pentru Ucraina.
SUA nu face parte din formatul Normandia. De ce sprijină SUA punerea în aplicare a acordului Minsk II?
 
Colega mea, Victoria Nuland, asistentul secretarului de stat pentru afaceri europene este profund angajată în susţinerea francezilor şi germanilor. Si face acest lucru cu sprijinul deplin al preşedintelui şi al secretarului de stat pentru că noi credem că procesul Minsk oferă cel mai bun aranjament pentru Ucraina.
 
Minsk nu se implementează de la sine. Minsk este de fapt destul de bun în modul în care conturează paşii necesari, dar nu este nici specific în detalii şi cel mai important nici nu defineşte fiecare etapă. Întrebarea este cum putem ordona în mod corespunzător procesul de la Minsk astfel încât lucrurile necesare să se întâmple în succesiunea adecvată. În mod fundamental securitatea trebuie să se îmbunătăţească.
 
Este greu să pretinzi guvernului ucrainean să supună votului chestiuni foarte dificile atunci când soldaţii săi sunt omorâţi. Încetarea focului este prima parte a acordului de la Minsk care trebuie să fie respectată. Victoria Nuland lucrează îndeaproape cu francezii şi germanii, discută cu partea rusă, dar acesta nu este un canal american separat, ci ne coordonăm foarte strâns cu Germania, Franţa şi Ucraina.
 
Cât de important este pentru NATO, şi în special pentru ţările Flacului Estic, succesul reformelor din Ucraina?
 
Din punct de vedere strategic, tot ceea ce noi Occidentul putem face este să dăm Ucrainei timpul şi spaţiul de care are nevoie să se reformeze plasându-se mai aproape de Europa. În fond, este şi ceea ce Ucraina vrea să facă. Asta este ceea ce putem face, dar asta e tot ceea ce putem face. Ucraina trebuie să ia singură deciziile necesare. Putem să-i ajutăm şi trebuie să facem asta. Analogia pe care o fac este cu procesul pe care l-am văzut în anii ‘90. Atunci Polonia, statele baltice, România s-au reformat şi s-au transformat toate în propriul lor ritm şi timp.
Din punct de vedere strategic, tot ceea ce noi Occidentul putem face este să dăm Ucrainei timpul şi spaţiul de care are nevoie să se reformeze plasându-se mai aproape de Europa.
Acest proces nu s-a încheiat încă, cu siguranţă nu s-a încheiat în România, dar progresele făcute sunt mari. Succesul acelui proces a dat României credibilitatea de a adera la UE. Ceea ce a făcut România nu poate fi reprodus de Ucraina, noi nu vorbim despre o Ucraină care aderă la UE, dar vorbim despre o Ucraină într-un sens mai larg care se europenizează şi se reformează. Cu cât Ucraina merge în această direcţie cu atât mai mare credibilitate va avea.
 
România şi Polonia, fiecare la momentul său, şi-au creat un capital politic enorm în virtutea reformelor întreprinse. Din diverse motive a fost mai greu aici decât în Polonia. Dar, începând cu a doua jumătate a anilor 1990, cu preşedintele Constantinescu, continuând cu al doilea mandat al preşedintelui Iliescu, reforma a luat amploare.
 
Capitalul politic pe care România l-a construit pentru sine v-a dus unde trebuia să fiţi. Am avut rolul nostru, dar voi singuri aţi făcut-o. Dacă România ar fi eşuat, nu era vina noastră. Cum îşi poate America asuma succesul când responsabilitatea vă aparţine? Asta face parte din mesajul nostru pentru Ucraina: asumaţi-vă rolul vostru, noi îl vom avea pe al nostru şi mai ales nu subestimaţi ce se poate întâmpla.
 
Sunt elitele actuale din Ucraina oamenii potriviţi pentru a coordona reformele? În fond, tot garda veche este la putere. Ne putem aştepta la europenizare cu o elită oligarhică la butoane?
 
Aş răspunde aşa. Ca toate ţările post-sovietice, Ucraina s-a confruntat cu provocări enorme. Şi există o diferenţă între Ucraina şi România. La începutul anilor ‘90 mai existau politicieni români care fuseseră tineri adulţi înainte de comunism si care mai aveau memoria  vremurilor pre-comuniste şi a valorilor europene. În Ucraina, acest lucru a fost adevărat în mult mai mică măsură şi doar în vestul Ucrainei. Timpurile de dinainte de 1917 nu mai erau o memorie vie în 1991. Poate că noi americanii şi vest europenii am subestimat diferenţele dintre Europa de Est şi Uniunea Sovietică. Pentru o vreme am crezut că post-comunismul şi epoca post-sovietică sunt interşanjabile şi s-a dovedit că nu erau.
 
Aşadar, ucrainienii s-au confruntat cu provocări enorme, dar să ne uităm la Maidan şi la societatea ucraineană. Apropo, ultima dată când am fost la Kiev a fost chiar a doua zi după Eurovision, o competiţie câştigată de Jamala. Să ne oprim pentru moment şi să reflectăm un pic. Presa rusă, RT şi maşina de propagandă echivalează, uneori, patriotismul ucrainean cu fascismul şi folosesc tot felul de analogii. Dar aceasta este o musulmană din Crimeea care cântă despre deportarea tătarilor din Crimeea în 1944 şi în acea zi a fost sărbătorită literalmente pe Maidan ca o eroină ucraineană.
Prin Jamala, patriotismul ucrainean a arătat că poate să-şi găsească o expresie modernă într-o manieră multi-etnică şi multi-religioasă.
Cu alte cuvinte, definiţia patriotismului ucrainean este suficient de largă pentru a include acest tip de persoană sub drapelul ucrainean. Concluzia ar fi nu că naţionalismul este mort, ci aceea că patriotismul ucrainean poate să-şi găsească o expresie modernă într-o manieră multi-etnică şi multi-religioasă. Iar asta este o veste foarte bună. Ucrainenii o sărbătoreau ca pe un patriot ucrainean. Iar acest lucru subminează naraţiunea rusă. Ruşii folosesc întotdeauna termenul de fascist pentru a desemna orice patriot din această parte a lumii, chiar dacă acesta se află în statele baltice, Polonia, Ucraina sau România. Si totuşi, această parte a lumii a cunoscut o istorie teribilă, iar secolul XX a fost îngrozitor. Toate aceste lucruri sunt adevărate şi fiecare naţiune are trecutul său întunecat, inclusiv a mea. Dar trebuie să construim pe aspectele pozitive şi Ucraina pare să facă asta. Poate este doar optimism american, dar trebuie să credem în posibilitatea, nu în inevitabilitatea, succesului.
 
Cum vedeţi deciziile summitului NATO de la Varşovia? Am ajuns la stadiul în care descurajarea este din nou credibilă?
 
Desigur, n-aş fi niciodată de acord că descurajarea nu a fost credibilă. Deciziile summit-ului NATO de la Varşovia sunt de o importanţă extraordinară. Unele au fost trecute cu vederea de către media globală, pe fondul Brexitului. Dar summitul este foarte important. NATO a făcut paşi esenţiali ca răspuns la întrebări cu privire la articolul 5. Vorbind în sens mai larg, extinderile NATO şi UE sunt mijloace pentru atingerea unui scop, obiectivul de fond fiind un Occident unit, o Europă „whole, free and at peace”.
Generaţia mai tânără, care a crescut într-o altă Românie, care nu a fost ruptă de Vest de către Germania nazistă şi neocupată sau dominată de Uniunea Sovietică, generaţia europeană începe să ia această realitate de-a gata.
Rezultatele tuturor acestor eforturi au făcut ca aproximativ o sută de milioane de oameni între Marea Baltică şi Marea Neagră să se bucure de securitate şi prosperitate mai mult decât în orice alt moment în istorie. Este o realizare extraordinară şi având în vedere istoria secolului XX nu poate fi trecută cu vederea. Dar, fiinţele umane tind în mod natural să ia veştile bune de-a gata.
 
Generaţia mai tânără, care a crescut într-o altă Românie, care nu a fost ruptă de Vest de către Germania nazistă şi neocupată sau dominată de Uniunea Sovietică, generaţia europeană începe să ia această realitate de-a gata. Este firesc, deoarece este în natura umană. Dar, o sută de milioane de europeni s-au bucurat de şanse mai bune. Acesta nu este sfârşitul procesului. Dimpotrivă. România intră acum într-o perioadă de creştere accelerată şi de convergenţa cu Europa. Are cea mai mare creştere din Europa, chiar acum.
 
Poate fi începutul unei perioade bune. Îmi amintesc de Polonia, când  începuse să înregistreze o creştere economică similară, mulţi oameni au crezut că nu este sustenabilă, dar a durat o lungă perioadă de timp. PIB-ul lor s-a triplat. Este rezultatul muncii românilor şi al sprijinului pentru Occident.
 
În 2011, în discursul său de adio, secretarul Robert Gates a fost foarte ferm în avertismentul său: „în viitor, liderii politici americani - cei pentru care Războiul Rece nu a fost o experienţă de formare – ar putea să concluzioneze că investiţia Americii în NATO, nu mai justifică costurile.” Ne apropiem de acel moment? Vedem deja o mulţime de tendinţe cu potenţial tectonic pe scena politică internă din Statele Unite.
 
Este important ca fiecare generaţie să-şi reamintească de ce solidaritatea occidentală este crucială. Iar România trebuie să fie felicitată. Veţi atinge în curând ţinta de 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare. Este foarte probabil ca SUA să redeschidă discuţia despre repartizarea poverilor. Argumentul că NATO este o investiţie valoroasă este puternic, este chiar mai puternic astăzi ca atunci când secretarul Gates a spus acest lucru. Si asta pe fondul Ucrainei şi al agresiunii ruseşti. Dar teza lui rămâne actuală: trebuie să ne amintim care este obiectivul nostru, ce ne-am propus să realizăm împreună.
 
Interviul a fost realizat de Octavian Manea.
 
Daniel Fried este coordonatorul Departamentului de Stat pentru sancţiuni. În trecut el mai fost Adjunct al Secretarului de Stat pentru Afaceri Europene şi Eurasiatice (2005-2009) şi asistent special al Preşedintelui precum şi Senior Director pentru Afaceri Europene şi Eurasiatice în Consiliul Naţional de Securitate (2001-2005).
Este important ca fiecare generaţie să-şi reamintească de ce solidaritatea occidentală este crucială.