Ce şanse mai au ţările din Balcanii de Vest să se integreze în UE?

Interviu cu Tobias Flessenkemper, senior fellow şi Director de Proiecte de Politică Europeană la Centre International de Formation Européenne (CIFE).

Este 2018 un an cu noi oportunităţi pentru Balcani sau avem de-a face doar cu o exagerare a „euro-entuziaştilor“? Există motive reale de a crede într-un nou impuls pentru procesul de integrare europeană în Balcani, pe lângă întreaga „retorică“ superficială pe acest subiect?

Ne permitem un optimism prudent după publicarea strategiei de extindere, la 6 februarie. Totuşi, 2018 este, în primul rând, un an cu dinamici importante în interiorul Uniunii Europene. Până la vară, vom avea alegeri generale în Italia, Ungaria şi Slovenia, apoi vor urma cele din Suedia şi Letonia. Mai mult decât atât, încă nu a fost format un nou guvern în Germania, şi nici nu avem un răspuns puternic la discursul lui Emanuel Macron de la Sorbona, referitor la viitorul Uniunii Europene. Negocierile pentru Brexit vor intra într-o fază critică de la începutul pregătirilor pentru Consiliul European de la Sibiu, din martie 2019. Analizând această agendă şi posibilele modificări ale politicilor naţionale faţă de UE, putem să deducem că timpul şi energia vor fi limitate pentru Balcani. Rapoartele de ţară ale Comisiei, din primăvară, şi dezbaterea din Parlamentul European vor reprezenta punctele de interes pentru această regiune. Din perspectiva statelor membre, cel mai important semnal ar fi dat de o îmbunătăţire a situaţiei Macedoniei. Pentru ca acest lucru să se întâmple, Grecia va trebui să nu se mai opună începerii negocierilor de aderare. Putem să sperăm că vor fi iniţiate şi tratativele cu Albania. Ne-am bucura să vedem şi îmbunătăţiri ale relaţiei Uniunii Europene cu Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. S-a creat o situaţie neplăcută, fiindcă metodele actuale de integrare europeană au generat puţine dinamici pozitive în acele ţări care au suferit cel mai mult în războiul de la începutul anilor ’90. Ideea de a soluţiona conflictele teritoriale, prin integrare şi asistenţă europeană, este mai puţin vizibilă în prezent. În anii ’70, acest concept era perceput în contextul acordării statutului de membru pentru Marea Britanie şi Irlanda. Tensiunile pot reapărea sub alte forme, din cauza Brexit-ului. De aceea, scenariul cel mai favorabil pentru Balcanii de Vest ar fi ca cele şase ţări să continue împreună procesul de integrare în Uniunea Europeană. De asemenea, va fi nevoie de soluţii pozitive pentru Marea Britanie şi Irlanda.

Metodele actuale de integrare europeană au generat puţine dinamici pozitive în acele ţări care au suferit cel mai mult în războiul de la începutul anilor ’90. Ideea de a soluţiona conflictele teritoriale, prin integrare şi asistenţă europeană, este mai puţin vizibilă în prezent. 

Credeţi că preşedinţia bulgară a Consiliului Uniunii Europene va avea un impact puternic asupra statelor membre care sunt încă „ezitante“? Vor fi mai deschise faţă de politica de extindere? Ar trebui să avem aşteptări mari de la Consiliul din iunie?

Bulgaria este o ţară care a făcut parte din al cincilea val de extindere, la fel ca România. Este important să ne amintim că fiecare val de extindere a avut propriile provocări şi caracteristici. Dacă ne uităm la primul val, cel care a inclus Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia, realizăm cât de importantă a fost reunirea Europei de Vest pentru Comunitate. De asemenea, s-a dorit crearea egalităţii între state. Primul val de extindere a reprezentat un pas în acest sens, egalitatea dintre fostele mari puteri şi ţările pe care l-au condus. A fost cazul Marii Britanii şi Irlandei, respectiv Danemarcei şi Norvegiei. Deşi există diferenţe semnificative, bineînţeles, Norvegia a decis să rămână în afara Comunităţii Europene, s-a realizat confirmarea unui principiu foarte important: într-o lume postimperială, egalitatea dintre noile state independente se câştigă prin împărţirea suveranităţii în cadrul Comunităţii. Recrearea unităţii şi egalităţii este o temă crucială pentru Balcanii de Vest. Dacă statele membre ale Uniunii Europene şi cele din Balcani şi-ar aminti de aceste dinamici, s-ar realiza un progres fantastic. Nu trebuie să mai menţionez chestiuni fundamentale precum drepturile omului, democraţia, statul de drept sau economia. Totuşi, este dificil să ne imaginăm că vor exista evoluţii pozitive în ceea ce priveşte egalitatea şi împărţirea suveranităţii. Însă acest lucru nu se confirmă doar în Balcani, ci şi în unele zone ale Uniunii Europene.

De unde vin cele mai importante obstacole ce stau în calea reformelor pro-UE în Balcanii de Vest - din interiorul sau din afara regiunii?

Comisia Europeană a făcut o serie de observaţii importante în strategia recentă de extindere. Voi menţiona doar trei. În primul rând, „statul capturat“: până acum, Comisia nu a mai folosit conceptul în acest fel. Este dovada unei viziuni clare, dar, în acelaşi timp, miza a crescut. În interiorul Uniunii Europene, am putut să observăm deja cât de dificil este să separi structurile statului de interesele private şi criminale. În al doilea rând, există o frază care ne indică atât dimensiunea internă, cât şi cea externă a UE (în ceea ce priveşte Balcanii de Vest): „Uniunea Europeană nu permite retorica inflamatoare, şi cu atât mai puţin glorificarea criminalilor de război, indiferent de partea cui au luptat“. Deducem că la Bruxelles, la fel ca în alte capitale, există preocupări cu privire la cultura politică din regiune, iar reacţiile recente din Croaţia reprezintă un exemplu relevant. Problema se reflectă şi în altă frază a strategiei: „Aderarea la Uniunea Europeană este mai mult decât un proces tehnic. Este alegerea unei generaţii, bazată pe valori fundamentale pe care fiecare stat trebuie să le accepte, de la politici externe şi regionale, până la educaţia copiilor în şcoli“. Aşadar, Bruxelles-ul ne oferă o descriere dezolantă a statelor din regiune. Bineînţeles, este evident că nu toţi cetăţenii agreează această situaţie. Mulţi dintre ei muncesc pentru a o schimba, dar există o diferenţă majoră faţă de România anilor ’90 sau 2000. În Balcanii de Vest nu avem o majoritate care să susţină reformele fundamentale şi aderarea la Uniunea Europeană. Pe scurt, în 2018 nu există un apetit pentru o economie competitivă şi transparentă sau pentru un discurs al reconcilierii. Nici alte valori occidentale sau reforme liberale nu sunt mai populare. Preşedintele Trump încurajează ura, Vladimir Putin subminează democraţia, statul de drept şi drepturile omului, dar şi unii reprezentanţi ai guvernelor din Uniunea Europeană îmbrăţişează naţionalismul etnic, cum este cazul vicecancelarului austriac, Heinz-Christian Strache, membru al Partidului Libertăţii.

În Balcanii de Vest nu avem o majoritate care să susţină reformele fundamentale şi aderarea la Uniunea Europeană. 

Kosovo a sărbătorit primii săi 10 ani de independenţă. Ce s-a realizat până acum în acest proces de „construcţie statală“? Situaţia nu este încurajatoare în Mitrovica de Nord, mai ales dacă ne referim la asasinarea în stil mafiot  a politicianului sârb Oliver Ivanović, o voce moderată şi echilibrată între Priştina şi Belgrad. Iată încă un eveniment nefast care a provocat noi tensiuni între Serbia şi Kosovo...

Independenţa reprezintă un succes pentru politica externă a Uniunii Europene, începută la sfârşitul anilor ’90 şi continuată în anii 2000. Belgradul nu a oferit propuneri viabile pentru crearea unei democraţii multinaţionale în Serbia. Şi în prezent, sloganul „Kosovo je Srbija“ ridică întrebări despre maturitatea politică şi intenţiile Serbiei de a adera la Uniunea Europeană. În schimb, Republica Kosovo depăşeşte primii 10 ani, dar adevăratul proces de „state-building“ începe abia acum. Bruxelles-ul a oferit o platformă de dialog, pentru a-şi ajuta ambii partenerii să progreseze şi să accepte egalitatea şi împărţirea suveranităţii. De fapt, dialogul este un mecanism de „state-building“, atât pentru Serbia, cât şi Kosovo, întrucât, în ambele cazuri, acest proces încă nu s-a încheiat.

Unul dintre cele mai controversate aspecte ale noii strategii de extindere se referă la faimosul „acord cu caracter juridic obligatoriu“, pe care Serbia şi Kosovo ar trebui să îl semneze în 2019. Reacţiile nu au fost deloc pozitive la Priştina şi Belgrad. Recunoaşterea independenţei Kosovo este cea mai dură condiţie pentru Serbia? La Belgrad se vor găsi metode de a evita recunoaşterea şi de a menţine, în acelaşi timp, termenul pentru aderare, 2025?

Fără niciun dubiu, Uniunea Europeană va semna un tratat de aderare doar dacă acea tară şi-a clarificat situaţia constituţiei şi a frontierelor. Serbia şi Kosovo vor trebui să se înţeleagă asupra unui viitor comun. Alegerea se face între un model de creştere, în interiorul Uniunii, şi o altă opţiune care nu s-ar diferenţia de trecutul pe care îl cunoaştem. În politica ambelor state, adevărata provocare este constituirea unei majorităţi care să susţină modelul de creştere. Acesta se bazează pe responsabilităţi legale clare, inclusiv prevederi asupra frontierelor. Problema este într-adevăr complicată, acelaşi lucru s-a putut observa şi în cazul Regatului Unit şi Irlandei, revenit recent pe agenda Uniunii Europene. Ne aflăm în faţa unei alte consecinţe a Brexit-ului, supravieţuirea Acordului din Vinerea Mare este pusă sub semnul întrebării, la împlinirea a doar 20 de ani. Desigur, ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, Regatul Unit va juca în continuare un rol important în relaţiile dintre Kosovo şi Serbia. Este evident că, după ce Cipru a devenit stat membru al Uniunii Europene, nimeni nu îşi mai doreşte să importe un conflict teritorial.

Dialogul este un mecanism de „state-building“, atât pentru Serbia, cât şi Kosovo.

Credeţi că ierarhia propusă în Strategia de extindere care face diferenţieri între - ţări fruntaşe (Serbia şi Muntenegru). ţări codaşe (Bosnia şi Kosovo) şi ţări aflate la mijloc (Macedonia şi Albania) – este o mostră de „realpolitik“ sau poate fi interpretată ca un fel de competiţie nedreaptă, care va demotiva anumite state care ar putea dori să abandoneze procesul? Au existat reacţii foarte critice la această ierarhizare, mai ales în Bosnia...

Strategia Comisiei poate fi interpretată ca o declaraţie conform căreia procesul de extindere este încă activ. Din perspectiva Uniunii Europene, avem trei etape majore: „dacă“ - întrebarea este dacă statele sunt binevenite sau nu, „cum“ – problema metodologiei şi „când“ – calendarul extinderii. La prima întrebare s-a răspuns acum 15 ani, atunci când UE avea încredere în puterea ei de a transforma Europa. A doua etapă este deja puţin mai dificilă. Balcanii de Vest au suferit distrugeri în anii ’90, deci situaţia este mult mai complicată decât în cazul altor state. În plus, această etapă a început să fie privită într-un mod critic după extinderea UE în 2004 şi 2007. Încă avem puţine răspunsuri concrete la întrebarea „cum?“, procesul de transformare şi adaptare rămâne o provocare pentru orice stat care îşi doreşte să devină membru al Uniunii Europene. 2025 ar trebui înţeles ca un simbol, nu ca o dată reală. În cazul de faţă, întrebarea „cum?“ rămâne deschisă. Întreaga regiune ar trebui să adere împreună sau fiecare ţară va fi primită în mod individual? Este important să avem o perspectivă regională, în special dacă ţinem cont de relaţiile bilaterale din Balcani.

Cum vedeţi poziţia României în acest context - în mod deosebit politica de sprijinire a Serbiei şi de nerecunoaştere a Kosovo? Poate fi o strategie costisitoare? Sau sunt şanse să să se schimbe în contextul preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene?

Trebuie să ne întrebăm cine beneficiază de pe urma politicii de nerecunoaştere. Există modalităţi de a răspunde la astfel de întrebări, la fel ca în cazul republicanilor irlandezi care cer unificarea insulei. Soluţia constă în găsirea unei metode compatibile cu dreptul comunitar. Uniunea Europeană devine întotdeauna mai eficientă atunci când se ajunge la un consens între statele membre. Această situaţie ar permite şi crearea unei politici  cu obiective comune în Balcani.  Rolul României va fi de a încheia ciclul instituţional 2014-2019, o perioadă care încă afectează fundamentele UE. Datoria României va fi de a întări unitatea Uniunii Europene şi de a rezolva problemele de pe agenda Consiliului European de la Sibiu. 

Interviu realizat de Miruna Troncotă.