A furat Israelul uraniu din Statele Unite pentru a-şi construi bomba nucleară? - scurt roman de spionaj, în FP România

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ediţia FPR nr 45 (aprilie/ mai) include şi o anchetă jurnalistică americană cu iz de roman de spionaj: Sute de kilograme de uraniu au dispărut, în 1960, din Pennsylvania. Să fi fost îngropate undeva în pământ, otrăvindu-i pe localnici, ori au fost furate de Israel pentru a-şi construi bomba nucleară? - întreabă încă autorul, Scott C. Johnson. Fragmente

Fragment din dosarul nuclear inclus în ediţia FP România nr. 45 (aprilie/ mai 2015). 

Copil fiind, în anii ’60, Jeff Held credea că dacă are un complex nuclear în curtea din spatele casei viaţa este mai interesantă în Apollo, Pennsylvania. În jur de 2.400 de oameni trăiau în apropiere de Nuclear Materials and Equipment Corporation (NUMEC), angajatorul principal al oraşului. Vecinătatea lui Held trăia de pe urma cunoştinţelor atomice: la doar 50 km distanţă, în Pittsburgh, corporaţia Westinghouse ajutase la construirea primului submarin nuclear, iar în Apollo, NUMEC fabricase combustibulul nuclear aferent, o sursă de enormă mândrie în vremea Razboiului Rece.

(...) 

Cu trecerea anilor, complexul care îi marcase emoţiile copilăriei se transformase în ceva mai misterios, şi mai sinistru. NUMEC şi-a închis porţile în 1983, iar la mijlocul anilor ’90 guvernul federal a declarat câteva dintre zonele adiacente ca fiind contaminate. Diverse agenţii s-au năpustit cu buldozerele, au ras clădirile, au încărcat materialele radioactive, cilindru cu cilindru, pentru a fi apoi distruse. De atunci, locuitorii din Apollo trăiesc cu teama că NUMEC le-a otrăvit oraşul.

Într-o zi rece de ianuarie, Held, acum în vârstă de 53 de ani şi devenit primar al localităţii Apollo, m-a dus spre nord, pe Drumul Naţional 66, care trece pe lângă una dintre laturile sitului NUMEC. Un gard verde marchează suprafaţa, dezolantă, unde se afla cândva fabrica. Held, un tip voinic, cu barbă grizonată, îmi arată spre un deal cu mai multe case victoriene în descompunere. Locuitorii, a spus el, au suferit de diferite tipuri de cancer: pulmonar, tiroidian, de prostată, la creier. Ei cred că radiaţiile care le-au îmbibat de-a lungul anilor pământul, aerul, apa, hainele şi casele sunt responsabile pentru aceste afecţiuni. Până în prezent, proprietarii NUMEC au plătit zeci de milioane de dolari drept compensaţie localnicilor care i-au dat în judecată.

Dar problemele localităţii nu s-au sfârşit o dată cu aceste plăţi. Held mi-a spus că evenimentele au luat o întorsătură dramatică într-o zi din septembrie 2011, cu doi ani înainte să fie ales primar. Atunci a observat câteva SUV-uri albe cu emblema albastră a US Homeland Security pe ambele parţi, staţionate pe drumul către Parks Township, 7 km mai la nord. Oameni cu puşti de asalt, de calibru mare mişunau peste tot în jur, spune Held. Păreau nişte scene desprinse dintr-un blockbuster hollywoodian despre un atac terorist. 

În Parks, un al doilea complex NUMEC a produs plutoniu începând cu anii ’60, îndeplinind totodată şi un obiectiv suplimentar: acela de eliminare a deşeurilor nucleare. Între 1961 şi 1970, corporaţia a săpat cel puţin 10 tranşee de mică adâncime, dispersate pe o suprafată de 44 de acri, unde au fost abandonate deşeuri radioactive; unii dintre localnici speculează că şi alte companii din ţară îşi expediau deşeurile pentru a fi îngropate în Parks. Şi în ciuda faptului că, în 2002, USACE (Corpul Inginerilor din Armata Terestră a SUA) a fost mandatat de Congres să cureţe locul, procesul nu a început decât un deceniu mai târziu – chiar în momentul în care Held întâlnea nebunia de pe autostradă.

(...)

Harababura nucleară din Parks ar putea să ofere indicii despre un alt mister al comunităţii din Pennsylvania, unul care îi torturează pe analiştii nucleari de decenii. La începutul anilor ’60, investigatorii Comisiei de Energie Atomică (AEC), agenţia care reglementa facilităţile nucleare americane la acel moment, a început să chestioneze modul în care cantităţi masive de uraniu amplu îmbogăţit au dispărut de la NUMEC. Orice facilitate nucleară avea un anumit grad de pierderi, de la infiltrarea în pereţi şi podele, spre exemplu. De fapt, între 1952 şi 1968, standardele laxe la 20 dintre siturile nucleare comerciale din ţară au dus la pierderea aparentă a 995 kg de uraniu-235. Dar anchetatorii au descoperit că la NUMEC au dispărut sute de kilograme, o cantitate mai mare decât în orice alt complex.

Fondatorul NUMEC, Zalman Shapiro, un chimist american consacrat, a răspuns acestei preocupări în 1978, declarând congressmanului de Arizona Morris Udall că uraniul a scăpat pur şi simplu, prin conductele de aer, prin ciment sau prin intermediul apelor menajere. Alţii, precum Glenn Seaborg, preşedintele AEC în anii ’60, care ajutase la descoperirea plutoniului şi care avusese contribuţii-cheie în Proiectul Manhattan, a sugerat că, pe fondul unui sistem haotic de contabilizare, dar şi din cauza reglementărilor guvernamentale de la mijlocul secolului XX, era aproape imposibil să existe o evidenţă a pierderilor din noua industrie nucleară. Astăzi, câţiva dintre locuitorii din Apollo cred că cel puţin o parte din uraniu este îngropat în Parks, contaminând pământul şi în cele din urmă, oamenii.

Dar un număr de experţi nucleari şi oficiali din serviciile de informaţii propun o altă teorie, demnă de un thriller de spionaj: uraniul ar fi fost deturnat, furat de spioni care lucrau pentru Mossad, serviciul de informaţii al Israelului. În anii ‘60, pentru a-şi securiza tehnologie şi materiale nucleare, Israelul ar fi desfăşurat operaţiuni clandestine în jurul lumii, inclusiv una care se presupune că a implicat transferul a sute de kilograme peste ocean. Unii experţi au ridicat semne de întrebare chiar faţă de Shapiro însuşi. Pe când se afla la conducerea NUMEC, acesta avea conexiuni ample cu establishmentul de apărare şi de intelligence din Israel; câţiva membri ai acestora chiar i-au vizitat complexul, tăinuindu-şi identităţile profesionale în timp ce se aflau acolo.

La 50 de ani de la începerea investigaţiilor – implicând, în diverse momente, AEC şi agenţiile succesoare, Congresul, FBI, CIA şi alte agenţii guvernamentale –, NUMEC rămâne unul dintre cele mai confuze puzzle-uri ale erei nucleare. „Este unul dintre cele mai interesante şi mai importante mistere ale Războiului Rece”, spune Steven Aftergood, cel care coordonează Proiectul asupra Secretului Guvernamental în cadrul Federaţiei Oamenilor de Ştiinţă Americani. „Poate fi citit din multe unghiuri: ca o poveste de proliferare nucleară clandestină, ca poveste de intelligence, ca eroare de securitate sau va măsură a limitelor serviciilor de informaţii.” Întrebările despre Shapiro rămân încă fără răspuns: este un mare inovator american, un trădător ori amândouă? (Shapiro, ajuns la 94 de ani, nu a fost niciodată acuzat de ceva, susţinându-şi neîncetat nevinovaţia.)

(...) 

Shapiro făcea o diferenţă izbitoare în Apollo, o micuţă localitate muncitorească. Venea zilnic într-un sedan albastru de la Pittsburgh, unde locuia alături de soţia sa, Evelyn, şi de familia lor tot mai mare. Purta costume elegante, care reflectau soarele de după-amiază. Potrivit prietenilor, pe lângă faptul că se îngropa în muncă, Shapiro aloca timp şi energie semnificativă cauzei statalităţii israeliene. Era implicat în Organizaţia Sionistă din America, un grup dedicat consolidării legăturilor dintre Israel şi America.

La un moment dat, chiar a devenit preşedintele filialei din Pittsburgh. Sprijinea Societatea Americană Technion, care strângea fonduri pentru un centru de elită – Institutul Tehnologic al Israelului. În 1966, după ce NUMEC a devenit o companie de succes, Shapiro a creat un joint venture alături de guvernul israelian, numit ISORAD – Isotopes and Radiation Enterprises Limited, pentru a construi o tehnologie care să prelungească prin iradiere durata de viaţă a legumelor şi fructelor perisabile.

Dar ambiţiile naţionale ale Israelului mergeau mult dincolo de mere şi salată verde de primă calitate. În spatele uşilor închise, liderii anilor ’60, precum preşedintele francez Charles de Gaulle sau preşedintele american John F. Kennedy, au început să recunoască intenţiile Israelului de a-şi dezvolta propria bombă nucleară. (Anumiţi experţi cred că până la momentul războiului din 1967 cu Egiptul, Israelul avea deja cel puţin o armă nucleară.) Într-o operaţiune îndrăzneaţă derulată în 1968, agenţi ai Mossadului ar fi cumpărat de la o companie belgiană 200 de tone de minereu de uraniu pre-îmbogăţit, aşa-numitul yellowcake. Operaţiunea Plumbat s-ar fi derulat când un transport cargo (Scheersberg) a părăsit portul Antwerp cu direcţia Genova (Italia) având uraniul la bord. Nava nu a mai ajuns niciodată în portul italian, acostând în schimb în Turcia fără încărcătură. Experţii în intelligence apreciază că agenţii Mossadului ar fi derulat un schimb periculos în mijlocul Mediteranei.

Israelul nu a recunoscut niciodată operaţiunea, investigată ulterior de către Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică şi de către CIA. Presupunând că uraniul ar fi ajuns în Israel, este foarte probabil ca acesta să fi mers la Dimona, un reactor nuclear cumpărat din Franţa spre sfârşitul anilor ‘50 şi amplasat în deşertul Negev. Pe parcursul următorului deceniu, Israelul a declarat că reactorul de la Dimona era utilizat în scopuri paşnice pentru ca mai apoi să-şi schimbe politica într-una complet opacă, spune Avner Cohen, expert în istoria nucleară a Israelului şi profesor la Middlebury Institute of International Studies din Monterey. (Până astăzi, Israelul nu a admis niciun moment că are un arsenal nuclear; se presupune însă ca deţine între 75 şi 400 de ogive nucleare.)

Tocmai această combinaţie între misiunea nucleară a Israelului şi legăturile profesionale ale lui Shapiro cu guvernul acestuia au generat suspiciune când, în mod misterios, uraniul a început să dispară de la NUMEC.

****

Pe măsură ce tensiunile Războiului Rece se acutizează pe parcursul anilor ’50 şi arsenalul nuclear al Americii se extinde, la fel se întâmplă şi cu afacerile NUMEC – atât de repede au crescut încât sistemul de reglementare american a pierdut pasul. De exemplu, controlul calităţii în cazul unor companii precum NUMEC era nu doar slab aplicat ori inexistent, dar existau şi foarte puţine mecanisme de siguranţă.  

AEC, agenţia care supraveghea transporturile de uraniu şi plutoniu către şi dinspre centrele de cercetare private, nu impunea certificate de securitate pentru întreg personalul care se ocupa de manevrarea materialului nuclear, după cum precizează un fost preşedinte al AEC, Seaborg, care a documentat – în cartea publicată în 1993 The Atomic Energy Commission Under Nixon: Adjusting to Troubled Times – sistemul extrem de lax de reglementare existent la acea vreme. (...) 

Câţiva dintre oficialii AEC au vrut să ancheteze mai departe misterul Apollo, în special conexiunea israeliană, dar poziţia reprezentanţilor instituţiei, printre care şi Seaborg, a avut în cele din urmă câştig de cauză. Acesta a subliniat nevoia de a menţine secretul pierderilor de la NUMEC în interiorul instituţiei, pentru a ţine la distanţă FBI-ul, cu alte cuvinte. O deturnare a uraniului spre Israel era posibilă, dar improbabilă, a spus Seaborg într-o scrisoare adresată preşedintelui Comisiei Integrate de Energie Atomică. Când AEC a investigat cazul, în 1966, efortul a fost anemic în cel mai bun caz. De exemplu, oficialii AEC au vizitat NUMEC dar nu au luat niciun fel de declaraţii, nu au anchetat niciuna dintre piste, arată documente recent declasificate şi analizate de Victor Gilinsky, fizician şi fost anchetator al Comisiei Nucleare de Reglementare (NRC), un succesor al AEC. FBI-ul s-a interesat de legăturile lui Shapiro cu ISORAD, dar anchetele nu au condus nicăieri. Ulterior, Departamentul de Justiţie a renunţat la investigaţie. Pas cu pas, ne arată documentele, eforturile de lobby asupra AEC au reuşit să blocheze interesul pentru activităţile NUMEC.

Gilinsky şi alţi observatori de cursă lungă ai afacerii NUMEC au ajuns la concluzia că este posibil ca AEC să fi blocat în mod deliberat investigaţia pentru că nu-şi dorea o controversă care să deturneze proiectele sale mai mari, care implicau dezvoltarea unei reţele naţionale de business în industria nucleară. „Interesul AEC de a renunţa la investigaţie a fost practic legat de protejarea industriei,” a spus Gilinsky. „Aveau tot acest viitor în faţă”, a mai adăugat el, „şi nu vroiau o expunere publică negativă legată de pericolul de a pierde materialul, astfel că în esenţă îşi protejau propria antrepriză.”

Totuşi, în aprilie 1968, directorul CIA Richard Helms a cerut FBI-ului să controleze NUMEC şi pe Shapiro. Necunoscut publicului la acel moment, Helms află ceva ce îl determină să îl informeze pe preşedintele Lyndon B. Johnson.  Conţinutul exact al acestui document rămâne clasificat, dar în lunile care l-au precedat operatorii CIA din Israel au prelevat în mod clandestin mostre din apropierea reactorului Dimona. Rezultatele au fost alarmante. Au arătat prezenţa unui tip de uraniu foarte rar, utilizat în combustibilul naval şi îmbogăţit în proporţie de 97,7%. Potrivit lui Roger Mattson, fizician şi fost angajat al AEC şi NRC, era cea mai pură compoziţie existentă pe piaţă la acel moment, produsă într-un singur loc din lume – o centrală de îmbogăţire din Portsmouth, Ohio, care avea un singur client: NUMEC. Cu alte cuvinte, mostrele de la Dimona, păreau să demonstreze o conexiune între Portshmouth şi Israel, via Apollo. Documentele declasificate arată că atunci când Helms l-a alertat pe Johnson cu privire la informaţiile deţinute de CIA, preşedintele ar fi răspuns: „Nu spune despre asta nimănui altcuiva. Nici măcar lui Dean Rusk (Secretarului de Stat) sau lui Robert McNamara (Secretarului Apărarii).“

(...) 

Nici nu a început bine supravegherea că au şi început să apară informaţii suspecte despre NUMEC. În septembrie 1968, patru israelieni au vizitat NUMEC după ce Shapiro ar fi cerut acordul AEC pentru accesul lor. Israelienii pretindeau că sunt oameni de ştiinţă; în cererea NUMEC unul dintre aceştia era prezentat drept chimist, în timp ce alţi doi spuneau că sunt de la Departamentul de Electronică. (Al patrulea membru al echipei era un consilier ştiinţific, un oficial al Ambasadei Israelului din Washington.) Pretindeau că vizitează NUMEC pentru a obţine plutoniu-238 pentru proiecte non-nucleare.  

În realitate, chimistul era nimeni altcineva decât Rafi Eitan, unul dintre spionii de top ai Israelului. Un tip scund, sociabil, pasionat de sculptură şi peşti exotici, Eitan a fost implicat timp de decenii în cele mai riscante operaţiuni de spionaj. În 1960, a condus operaţiunea secretă a Mossadului de răpire din Argentina a criminalului nazist Adolf Eichmann, pentru a-l preda justiţiei israeliene pentru crime de război. (Eitan a fost mai târziu identificat drept ofiţerul de legătură pentru Jonathan Pollard, un analist civil american care lucra pentru Marină şi care a spionat pentru Israel timp de un an şi jumătate înainte de a fi prins, în 1985.) Ceilalţi doi vizitatori ai NUMEC, Avraham Bendor (care a folosit ulterior prenumele de Shalom) şi Ephraim Biegun, aveau de asemenea conexiuni clandestine. Bendor era agent al Shin Bet, serviciul de informaţii intern al Israelului, în timp ce Biegun coordona divizia tehnică a Mossadului. O singură vizită făcută de unul dintre aceşti oameni ar fi ridicat întrebări; prezenţa simultană a tuturor celor patru era un motiv de alarmă imediată.

Peter Stockton, un fost investigator al Subcomitetului de Supraveghere şi Investigaţii  al Comisiei de Comerţ şi Energie, care a petrecut decenii răscolind afacerile NUMEC, spune că ar fi discutat cu Eitan spre sfârşitul anilor ’80, după ce l-a identificat în Germania de Est, printr-un prieten. Când cei doi s-au întâlnit, Eitan i-ar fi destăinuit lui Stockton întreg filmul operaţiunii Eichmann. Stockton a fost captivat de talentul de povestitor al israelianului. Dar când Stockton l-a intrebat despre NUMEC, Eitan a devenit dintr-o dată tăcut, înainte de a preciza că „nu am fost niciodată la NUMEC, nu ştiu despre ce vorbeşti.” Stockton a continuat să preseze. „I-am spus, ştii bine că e o minciună; ştii că avem semnătura ta pe documentele AEC.” Apoi el a spus “OK, am fost acolo… pentru a procura acumulatori pentru dispozitivele de ascultare.” (Nu era pentru prima dată când aceste baterii apăreau în conexiune cu NUMEC şi Israel: o scrisoare a AEC către FBI descria un interviu acordat de Shapiro în 1969 în care fondatorul NUMEC recunoştea că „un număr de oficiali israelieni au vizitat centrala sa sub autorizaţia AEC pentru a se informa despre activităţi nucleare, în special despre surse de putere şi iradiere.”)

Stockton spune că Eitan şi-a bătut joc de ei pe tot parcursul interogatoriului. „A negat faptul că ar fi furat uraniul, dar nu a fost prea convingător.” Stockton a adăugat: „A început prin a nega orice informaţie şi orice rol în operaţiune, pentru a admite, dintr-o dată, că a fost acolo. A fost un fel de-a ne duce cu vorba în tot acest timp.”

Şi alţi sceptici îl iau pe Eitan peste picior în legătura cu veridicitatea versiunii sale. „Ce ştia Rafi Eitan despre baterii? Nimic”, spune Mattson. „De ce să trimiţi trei tipi de calibrul lor, fără nicio expertiză tehnică… doar ca să discute cu Shapiro despre baterii bazate pe plutoniu? Mă laşi?! E absurd.” Mattson a mai spus că a fura uraniul de sub nasul guvernului american presupunea exact tipul de operaţiune clandestină, foarte riscant, la care aceste personaje excelau.

Cam în acelaşi timp în care Eitan îşi făcea apariţia în Apollo, câţiva oficiali CIA deveniseră deosebit de preocupaţi faţă de teoria deturnării, spun Stockton, Gilinsky şi alţii. John Hadden, un fost şef al staţiei CIA din Tel Aviv, a mers până acolo încât a sugerat, în cartea sa din 1991 – Dangerous Liaison – despre relaţia dintre Israel şi Statele Unite, că NUMEC a fost de la început o operaţiune israeliană. Totuşi, eforturile AEC de a înăbuşi investigaţia au dat roade, astfel că nicio dovadă concludentă de malpraxis nu a ieşit la iveală. Şi chiar dacă anumiţi indivizi au încercat să facă în aşa fel încât ancheta să progreseze, de la sfârşitul anilor ‘60 până la mijlocul anilor ‘70 controversa NUMEC şi-a pierdut momentul. (...) 

Alte revelaţii au urmat. În iulie 1977, arată dovezile, Ted Shackley, pe atunci director adjunct asociat pentru operaţiuni clandestine, le-ar fi raportat oficialilor Departamentului de Energie despre mostrele de mediu culese din reactorul de la Dimona. Pentru cei mai mulţi aceasta era dovada-cheie care lipsea împotriva lui Shapiro şi a NUMEC. Hadden de la CIA a declarat într-un interviu pentru BBC din 1978, după ce ştirile despre mostre au devenit publice, „doar imaginaţi-vă cât de uşor era să extragi, în orice moment, o livră (0,45 kg – n. trad.) sau două din acest material… în contrast cu răpirea dintr-o singură lovitură a unui Eichman de 150 de livre care ţipa şi se zbătea. Vedeţi dumneavoastră, israelienii sunt foarte pricepuţi în a extrage lucruri.” (Stockton spune ca l-ar fi întâlnit pe Hadden spre sfârşitul anilor ’70 sau începutul anilor ’80 într-o casă sigură din Georgetown, în Washington. Oficialul CIA i-a arătat un raft lung de doi metri plin cu hârtii, care conţinea dosarele sale împotriva NUMEC. „Asta era înainte de era computerelor, erau multe, legate împreună şi acestea erau dovezile lui”, spune Stockton. „Am stat acolo în acea casă clandestină şi mi-a citit porţiuni din dosar.“)    

Casa Albă fusese informată de toate datele strânse în chestiunea NUMEC până la acel moment. În aprilie 1976, Procurorul General Edward Levi i-a scris un memo Preşedintelui Gerald Ford în care concluziona că NUMEC ar trebui investigat în continuare. Levi a mai punctat şi o serie de infracţiuni federale, vizând inclusiv oameni din guvern care ar fi avut un rol în muşamalizarea întregului caz. El consideră că dacă există fie şi cea mai mică suspiciune că oficiali federali „ar fi participat la tăinuirea unei infracţiuni”, se impunea derularea unei investigaţii. Dar ancheta nu a venit niciodată.

(...) 

În 2001, Departamentul Energiei a prezentat un raport care a revelat noi detalii despre uraniul dispărut de la NUMEC. Studiul a arătat că pe lângă pierderile industriale anticipate din aer şi apă, circa 300 kg de uraniu superior îmbogăţit au rămas necontabilizaţi la Apollo între 1957 şi 1968 – mai puţin de jumătate fiind recuperat prin procese de dezafectare. În contrast, în următorii nouă ani, au dispărut doar 75 kg, deşi cantitatea de uraniu procesată a crescut. „Este rezonabil să existe o anumită cantitate pierdută; chiar şi o estimare mai mare este rezonabilă”, spune Gilisnky. „Dar în cazul nostru ne aflăm mult dincolo de limita rezonabilă.”

Iar schimbarea survenită în rata de pierderi s-a întâmplat să coincidă cu modificările în acţionariatul NUMEC. În 1967, Shapiro a vândut NUMEC lui Atlantic Richfield, dar a continuat să conducă complexul pentru alţi câţiva ani. Apoi compania Babcock & Wilcox a achiziţionat NUMEC în 1971. Shapiro i-ar fi destăinuit lui Hersh că scandalul deturnării l-a forţat să renunţe la propria afacere. „Eram un cadavru mirositor”, a spus el. „Contractele au fost retrase şi date altora.” (...) 

(...) 

Cu câţiva ani în urma, Hollywood-ul ar fi vrut să filmeze în Apollo filmul Tărâmul făgăduinţei, cu Matt Damon şi Frances McDormand. În film, activişti preocupaţi de efectele operaţiunilor de fracking asupra mediului local blochează o corporaţie interesată de mica aşezare. Povestea se aseamănă cu cea din Apollo, cu excepţia că în viaţa reală rezidenţii s-au bucurat de venirea companiei energetice şi de-atunci şi-au văzut distruse pământul şi în unele cazuri chiar sănătatea. Totuşi, pentru Held, casa lui rămâne un tărâm al făgăduinţei. De asta nu a plecat niciodată de aici. „Toată aceasta industrie nucleară este parte din moştenirea noastră. Nu negăm asta,” spune el. „Dar nu lăsăm acest lucru să ne definească.”

SCOTT C. JOHNSON (@scott_c_johnson) a fost şeful biroului Newsweek în Africa şi este autorul volumului The Wolf and the Watchman: A Father, a Son, and the CIA.

Traducerea şi adaptarea: Octavian Manea 

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite