Un dezacord politic major

„Un dezacord politic major“, aşa a descris Christiane Taubira motivul îndepărtării ei din guvernul condus de Manuel Valls. Spre deosebire de alţi miniştri, care au plecat sau au fost demişi, după ce au protestat împotriva politicii de austeritate, care însemna, în mod concret, reducerea bugetului alocat ministerelor pe care le păstoreau, acum a fost vorba despre cu totul altceva.

Demiterea titularei portofoliului justiţiei s-a produs în ziua în care premierul francez a prezentat în Adunarea Naţională schiţa unei reforme constituţionale, larg dezbătute în ultimele săptămâni. În centrul acestei reforme se află două puncte – constituţionalizarea stării de urgenţă şi a „retragerii cetăţeniei” (déchéance de nationalité) – ambele impuse pe agenda publică după atentatele comise la Paris, de către musulmani fanatici, în noiembrie trecut. Preşedintele François Hollande i-a cerut premierului introducerea în Constituţie a unei pedepse foarte severe pentru crimele teroriste, inclusiv dacă ele sunt săvârşite de un francez. Taubira s-a opus. Câteva săptămâni la rând, ea a declarat că nu poate accepta o asemenea idee, croită, de altfel, exclusiv pentru cazul condamnării unei persoane care are dublă cetăţenie. Despre ce e vorba?

Pierderea cetăţeniei nu este ceva nou în Franţa. Dimpotrivă. Ea a fost inventată la 1848, aplicându-se atunci celui care ar fi continuat să practice sclavia, după abolirea ei de către revoluţionari. În momentul de faţă, codul civil prevede posibilitatea de a fi decăzut din drepturile legate de cetăţenie, dacă te comporţi „de facto ca cetăţean al unui stat străin”. E valabil, însă, doar pentru cineva care a căpătat cetăţenia, nu şi pentru cine e născut francez. Proiectul Hollande-Valls prevedea iniţial aplicarea déchéance de nationalité şi pentru un francez din naştere, dar cu condiţia ca acesta să mai deţină o cetăţenie, motivul fiind acela că nici Franţei, nici altui stat nu-i e permis să creeze „apatrizi”. Într-adevăr, Declaraţia universală a drepturilor omului stipulează că „orice individ are dreptul la o cetăţenie”. În aceste condiţii, doar o persoană cu dublă cetăţenie ar putea fi pedepsită atât de aspru. Taubira a avansat un singur argument împotriva reformei susţinute de 85% dintre francezi: inventarea unui asemenea statut e derizorie, ea nu va opri pe nimeni să comită un atentat.

Discuţia strict juridică a evoluat destul de mult din clipa în care la Garde des sceaux, cum se numeşte responsabilul justiţiei la Paris, şi-a afirmat dizidenţa în cadrul guvernului. Principala modificare a fost făcută ca urmare a unei cereri venite de la dreapta: partidul lui Nicolas Sarkozy a solicitat ca pedeapsa avută în vedere de guvernul socialist să se aplice şi celor care finanţează teroriştii. Pentru a evita, pe de altă parte, referinţele separate la „francezi”, „persoane cu dublă cetăţenie”, „naturalizaţi”, Constituţia ar urma să vorbească despre „orice persoană condamnată pentru o crimă sau un delict ce constituie o atingere gravă la viaţa Naţiunii”, urmând ca normele de aplicare să indice diferenţierile relevante. Hollande are nevoie de dreapta, fiindcă reforma constituţională e aprobată cu trei cincimi din voturile Congresului, care reuneşte Adunarea Naţională şi Senatul, iar sprijinul de care dispune tabăra socialistă, în propriul partid (PS) şi între aliaţii fideli, e insuficient.

De altfel, demisia doamnei Taubira a readus în discuţie chestiunea susţinerii politice pentru politica lui Hollande, inclusiv în perspectiva alegerilor prezidenţiale de la anul. Taubira e membră a Partidului Radical de Stânga, aliat cu PS, aşa cum au fost, pentru doi ani, şi ecologiştii din Europe Ecologie les Verts. După ce mai mulţi miniştri verzi – Cécile Batho, Delphine Duflot, Pascal Canfin – au părăsit corabia guvernamentală, în 2013 şi 2014, radicalii de stânga rămăseseră singurii parteneri ai preşedintelui. Cum PS e al treilea în preferinţele electoratului, după Republicani şi Frontul Naţional, izolarea de aliaţii săi tradiţionali e privită cu îngrijorare. Numele Christianei Taubira este, de altfel, legat de un episod foarte trist pentru PS: e vorba despre alegerile prezidenţiale din 2002, când Jean-Marie Le Pen a reuşit să intre în finala pentru Elysée, împotriva lui Jacques Chirac, întrucât candidatul Partidului Socialist, Lionel Jospin, a pierdut voturi de stânga, care au mers la Jean-Pierre Chévenement şi... Christiane Taubira, candidaţi fără şanse, dar totuşi prezenţi în competiţie. Iată de ce nu e o întâmplare că una dintre primele întrebări adresate fostei ministre, după ce a plecat – pe bicicletă! – de la guvern, a fost dacă va candida împotriva lui Hollande în 2017. A zis „nu”. Dar poate că e prea devreme să aflăm un răspuns sincer...