Un atât de ruşinos război al respectului

Trăim într-un secol în care probabil nu conflictele armate care mai au loc în diferite state ne leagănă existenţa, ne-o alină chiar, cu acel atât de egoist sentiment că „dacă nu mă priveşte şi nu are loc în ţara mea“, atunci „sunt în securitate şi nu mă interesează“, ci aceste atât de cotidiene, de omniprezente, de invizibile totuşi războaie ale respectului.

Termenul în sine, război al respectului - pentru cel de lângă noi -, nu-mi aparţine, îl regăsesc deschizând cartea lui Alain Finkielkraut, „L'dentité malheureuse“. În traducere directă, identitatea nefericită. Acea identitate pe care nu am cerut-o când ne-am născut, nu o cerem nici când, înainte de a muri, suntem catalogaţi ca „XY, de naţionalitate etc“, de care nu ne pasă nici cât negru sub unghie, dar care ne urmăreşte toată viaţa ca un câine turbat.

Avem o identitate anume, suntem români sau francezi sau sirieni sau greci sau americani şi această sintagmă este deja definitorie pentru viaţa pe care urmează să o ducem. Destinul ne este cumva trasat, ab ovo, şi doar printr-o nesfârşită luptă cu noi înşine, cu capacitatea de a ne învinge ruşinea (cuvântul acesta, regret, o să tot revină pe aici!), de a o lua de la zero, ca nişte nimeni, după ce am trecut prin toate purgatoriile posibile (vezi Demonii lui Dostoievski), şi după ce vom avea capacitatea de a accepta că vom deveni nişte dezrădăcinaţi, vom reuşi cumva să-l schimbăm. Lupta de dus nu e doar cu orgoliul nostru, cu ruşinea noastră, cea a familiei care se va dezice de noi, a prietenilor care ne vor acuza de laşitate, ci şi cu cei de dincolo, din ţara de adopţie, cei care nu ne vor vedea niciodată ca pe egali, ci ca pe ceva... ruşinos. Acceptat pentru că nu s-a putut astfel.

Dintr-un anumit punct de vedere, îi înţeleg. Cine mai are chef de musafiri, de aciuiaţi, de prieteni chiar, dar care se vor stabili pentru mult timp în casa noastră, înainte de a avea propria casă, atunci când oricum casa noastră este prea mică, prost organizată şi când salariul nu este de ajuns deja pentru hrănirea tuturor gurilor? Asta este, de fapt, acum, situaţia Uniunii Europene. O casă devenită un haos absolut, în care nu există nici ordine, nici viziune, nici cămară cu provizii, nici limbaj comun membrilor familiei, nimic. Dacă ar fi să-l parafrazăm pe istoricul Tony Judt, cel de a cărui trecere în veşnicie se vor împlini în 6 august cinci ani deja, Europa trăieşte nu într-un „trecut imperfect“, ci într-un prezent imperfect în care viitorul este o frumoasă necunoscută.

În această ecuaţie vin să se înscrie, cu forţa, miile de imigranţi care încearcă traversarea Mediteranei în căutarea unui viitor. Nu obligatoriu mai bun, ci un viitor. Posibilitatea existenţei unui viitor, acolo unde continentul lor nu le mai oferă decât dezolare şi moarte. Zero viitor. Sunt oare de condamnat? Nu este oare aceasta atitudinea oricărei fiinţe normale umane, de a fugi din calea războiului şi a morţii? Am făcut-o şi noi, cândva, şi alţii ca noi. Insă este adevărat că vin la noi într-un moment nepotrivit. Este adevărat. Aici intervine lipsa europenilor de a avea o politică de vecinătate, de a accepta impotenţa în materie de azil, de a accepta incapacitatea citadelei Bruxelles de a face ceva constructiv în loc de a linge efectiv palmele deja mânjite de sânge ale liderului de la Kremlin. Gazul, aurul, petrolul, nu au culoare şi nici miros, ştiţi?

Dacă aceşti mii de refugiaţi ar veni plini de petrol poate că UE i-ar primi cu braţele deschise. Insă astfel gândind, revenim la acelaşi egoism feroce care animă de fapt orice fiinţă umană. Intrebaţi-vă o clipă dacă în faţa morţii, intelectual sau nu, nihilist sau nu, nemernic sau laş, atitudinea va fi diferită. Nu. Este aceeaşi frică, dorinţă de a fugi, de a repara ceva.

Problema este deci veche şi, aşa cum scria acelaşi Finkielkraut, „cea mai corectă definiţie a crizei actuale nu am citit-o în nicio anchetă a vreunui sociolog, în niciun reportaj scris de vreun jurnalist, ci într-o pagină celebră a unui vechi curs de filosofie”, „Leviathan”, a lui Thomas Hobbes:

Oamenilor nu le face nicio plăcere (ci mai degrabă silă) să rămână unii în prezenţa altora dacă nu există vreo putere capabilă de a impune respectul şi unora şi altora. Căci fiecare din noi încearcă să se asigure că este evaluat de vecinul său la acelaşi nivel la care se consideră el însuşi, şi, de fiecare dată când se consideră subestimat, fiecare încearcă în mod natural, şi în măsura în care îi este permis, sau are curaj, să obţină prin forţă recunoaşterea faptului că este mai valoros decât contemporanii săi, că toţi ceilalţi îl văd ca pe un exemplu.

Vă scutesc de secolul lui Hobbes, să zicem doar că francezul nostru a scris cartea despre care vă vorbesc, şi pe care o descopăr azi datorită lui Radu Carp, în 2013. Au trecut doi ani şi noi tot şchiopi suntem, neputincioşi şi stupizi, în faţa valurilor de imigranţi care ne mor pe prag. Pardon, pe valuri. Incă nu a murit niciunul în Marea Neagră, altfel am putea spune că toate malurile noastre sunt deja pângărite cu sânge...

Aş mai fi vorbit despre credinţă, despre datoria de a-l ajuta pe semenul tău atunci când e la nevoie. Dar, evident, în lipsa dorinţei de a face cu adevărat ceva pentru a rezolva această "problemă", adică dorinţa de a traversa poate Mediterana şi a discuta sau vedea ce e de făcut la originile problemei, în adevăraţi europeni vecini şi adevărată politică de vecinătate, degeaba discutăm. Sunt două aspecte nerezolvate, deci: lipsa ordinii din casa europeană, lipsa dorinţei de a vedea care este originea acestor probleme de care fug migranţii. Până la Dumnezeu, deci la credinţă, te mănâncă diavolul, nu-i aşa? Cel din detalii, mai ales.