Ce se întâmplă acum în UK este o ilustrare perfectă a cât de uşor lucrurile ar putea scăpa de sub control – indiferent cât de stabil pare sistemul politic în cauză – atunci când mai multe crize converg şi se suprapun în acelaşi moment din timp. Marea Britanie a intrat într-un cerc-vicios politic extrem de periculos, şi acesta este un semnal de alarmă pentru toate democraţiile occidentale. Circumstanţele din UK sunt mult mai puţin diferite decât cele din multe alte ţări, decât se crede în mod obişnuit.

Situaţia politică

A trecut numai o săptămâna de la rezultatul-şoc al alegerilor din 8 iunie, când Conservatorii au pierdut majoritatea. (Sunt foarte multe lucruri de spus şi lecţii politice de învăţat din acea campanie, dar voi reveni la acest subiect cu altă ocazie.) Şocul respectiv, şi sentimentul de înfrângere al Conservatorilor, s-a datorat, însă, faptului că aşteptările iniţiale au fost atât de diferite, iar performanţa Labour a depăşit toate predicţiile. Ceea ce urma să fie un marş triumfal al Theresei May s-a transformat până la urmă într-o luptă disperată de a-l opri pe Corbyn să ajungă în Number 10 Downing Street.

Dar, realitatea politică este că totuşi din punct de vedere tehnic Conservatorii au câştigat alegerile – sunt cel mai mare partid din parlament deşi fără majoritate absolută. Chiar dacă Laburiştii se aliază cu naţionaliştii scoţieni, Liberal Democraţii, verzii (adică, verdele – singurul MP verde din parlament) şi parlamentarii galezi (Plaid Cymru), această coaliţie-curcubeu tot ar avea mai puţine locuri în parlament decât au acum Conservatorii singuri chiar şi fără sprijinul DUP. Din punct de vedere al asigurării guvernării, Conservatorii reprezintă singură soluţie viabilă, chiar ca şi guvern minoritar. Este clar cine are puterea politică, şi singurul mod pentru a schimba acest lucru ar fi încă un rând de alegeri.

Exact acesta este motivul pentru care prioritatea Nr.1 pentru Conservatori, acum, este să evite noi alegeri (Labour are acum şase puncte avans în sondaje); iar prioritatea Nr.1 pentru Laburiştii lui Corbyn este, dimpotrivă, să forţeze exact acest lucru. Pentru Conservatori, evitarea alegerilor implică trei lucruri.

Situaţia de partea Conservatoare

În primul rând, Theresa May nu poate demisiona (şi nici nu poate fi înlăturată de partid), deşi din punct de vedere politic acest prim ministru este „a dead woman walking”, aşa cum a zis George Osborne, fostul ministru de finanţe al lui Cameron şi acum editor al Evening Standard.

În al doilea rând, este nevoie de o rebalansare politică în cadrul partidului Conservator şi de o „calmare a nervilor” în urma dezamăgirii provocate de cea mai proastă campanie electorală pe care şi-o poate aminti cineva. Lideri ai partidului au cerut – şi au primit – o schimbare completă a stilului de guvernare şi leadership din partea echipei lui May.

Problema principală – care a şi dus la acest rezultat – a fost că May concentrase toată puterea în jurul ei şi a unei mici „cabale”, formată din câţiva oameni de încredere. Aceştia au luat multe decizii de capul lor, fără consultări mai largi nici cu partidul (grupul parlamentar), şi nici chiar cu oameni-cheie din Cabinet. De exemplu, manifestul Conservator (programul de guvernare), nu a fost văzut nici măcar de şeful policy board-ului din Downing Street. Acest stil de leadership este foarte atipic – practic fără precedent, la această scară – pentru partidul Conservator şi pentru politica britanică în general. Partidele politice nu sunt (sau nu erau până de curând) satrapii personale ca în alte ţări.

Schimbările respective deja au avut loc, întrucât Theresa May acum nu mai are nici un fel de putere politică pentru a se opune; a trebuit să accepte multe compromisuri, începând cu eliminarea din peisaj a principalilor săi asistenţi (care i-au gestionat cabinetul până acum). Luni, la doar trei zile după alegeri, May a trebuit să apară în faţă „Comitetului 1922” – un grup al parlamentarilor Conservatori care nu fac parte din guvern şi care au o influenţă foarte mare în partid (întrucât guvernul are nevoie de voturile lor pentru a-şi trece legile prin parlament) – pentru a da socoteală despre rezultatul de pe 8 iunie, şi a-şi cere scuze colegilor.

Poate simbolul cel mai elocvent al colapsului autorităţii lui May – şi al faptului că acum partidul şi-a recâştigat influenţa asupra Downing Street – este faptul că Michael Gove a fost reprimit în Cabinet, ca ministru pentru agricultură şi mediu înconjurător. Gove a fost unul din liderii campaniei pentru Brexit, şi l-a trădat pe Boris Johnson anul trecut când acesta era gata să candideze pentru şefia partidului Conservator, după care a încercat să candideze el însuşi – un lanţ de evenimente care a făcut-o prim-ministru pe Theresa May. De atunci Gove a fost ostracizat în cadrul partidului, mai ales datorită manevrei cinice împotriva lui Boris. Însă Gove este unanim recunoscut ca unul dintre cei mai inteligenţi oameni din politica britanică, şi are grupul sau de suporteri, iar faptul că a revenit în Cabinet e cea mai clară demonstraţie că Theresa May încearcă să facă pace cu toate facţiunile din cadrul partidului şi să creeze un guvern al „tuturor talentelor”. Pe de o parte, asta poate creşte unitatea partidului întrucât toate părţile vor fi „investite” direct în succesul guvernului; dar pe de altă parte orice coaliţie de facţiuni diferite (chiar dacă e formată din membri ai propriului partid) este mult mai dificil de condus. Dar May nu are altă opţiune.

În al treilea rând, în vederea asigurării stabilităţii guvernului şi a evitării unor noi alegeri, Theresa May încearcă să obţină sprijinul formal al DUP (Partidul Democrat-Unionist, nord-irlandez) cu cei 12 parlamentari ai săi. Acest lucru i-ar asigura o majoritate formală în parlament, dar încă nu s-a ajuns la un acord. Nord-irlandezii negociază foarte dur şi încearcă să extragă un preţ foarte mare din partea guvernului Conservator – în final totul este despre bani: câţi bani vor fi redirecţionaţi către Irlanda de Nord pentru a construi acolo noi drumuri, poduri etc. E ca la piaţă, dar asta e situaţia.

Sunt câteva lucruri de spus în legătură cu acest deal Conservator-DUP, întrucât există o oarecare confuzie întreţinută mai ales de adversarii politici ai acestei înţelegeri:

  • DUP sunt aliaţii „naturali” ai Conservatorilor, şi duşmanii tradiţionali ai Laburiştilor de tip Corbyn, care iau partea republicanilor irlandezi. Este aproape imposibil să voteze, în parlament, pentru a da jos guvernul şi a-i face loc lui Corbyn. Din acest punct de vedere, s-ar zice că Theresa May nici nu ar avea de fapt nevoie de un acord formal cu DUP. Însă problema intervine atunci când e vorba de trecut alte legi prin parlament, şi interesul Conservatorilor este să se asigure, cât de mult pot, de la început, că se pot baza pe voturile DUP pentru anumite iniţiative legislative din viitor. În plus, un acord formal cu DUP este necesar şi pentru a asigura opinia publică şi partenerii internaţionali că guvernul are o majoritate funcţională în parlament, şi deci că este stabil.

  • Deşi DUP are poziţii foarte conservatoare pe multe subiecte, inclusiv gay rights, majoritatea acestor arii legislative sunt „descentralizate”, adică privesc Adunarea nord-irlandeză (parlamentul regional), fără a avea legătură cu parlamentul din Westminster. Cu alte cuvinte, aceste chestiuni sunt treaba nord-irlandezilor, nu a Downing Street (şi de fapt DUP a câştigat alegerile în Irlanda de Nord). Ideea că DUP ar încerca să-şi impună vreun fel de agendă anti-gay asupra restului UK-ului, şi că partidul Conservator ar accepta acest lucru, este fantezistă. În plus, criticii acestui deal suferă de ipocrizie sau de lipsa de memorie, întrucât după alegerile din 2010 Gordon Brown, liderul de atunci al Laburiştilor, făcuse planuri pentru a forma o coaliţie cu acelaşi DUP pe care Laburiştii îl critică acum.

  • Riscul pe care acest deal l-ar aduce asupra acordului de pace din Irlanda de Nord (care a pacificat teritoriul după decenii de terorism republican) este exagerat, deşi este real. Ideea este că acordul de pace prevede că guvernul din Londra să menţină o neutralitate perfectă în legătură cu problemele politice din Irlanda de Nord (dintre republicani şi unionişti), iar acum unii spun că o alianţă a guvernului cu DUP ar strica acest echilibru. Este un argument fals, deoarece acordul cu DUP ar fi – ar trebui să fie – o chestiune limitată la aspecte administrative, care să evite acordarea de privilegii politice (în context nord-irlandez) DUP-ului. În plus, ideea că Sinn Fein ar reîncepe o campanie de terorism pe baza acestui „pretext”, este de asemenea foarte improbabilă. Adevăratul risc, când vine vorba de procesul de pace din Irlanda de Nord, ar veni în momentul în care Corbyn ar ajunge prim-ministru – un om care i-a susţinut dintotdeauna pe teroriştii IRA, pe faţă.
 

În mod cert aceste negocieri cu DUP sunt extrem de dificile, dar ca atâtea lucruri din politică, vuietul media din jurul lor este mult mai mare decât chestiunea în sine. Însă acest vuiet poate conta foarte mult în combinaţie cu alte crize simultane.

Situaţia de partea Laburistă

Aici este problema. Valul pro-Corbyn a atins cote inimaginable – în context UK – în alegeri; iar după alegeri a continuat să crească. Acum Corbyn nu numai că are o cotă de favorabilitate mai mare decât May, dar raportul dintre cei doi s-a inversat complet faţă de situaţia de numai câteva săptămâni în urmă.  

Principalul lucru pe care l-a reuşit campania Laburistă a fost să-şi mobilizeze extrem de bine electoratul, mai ales în rândul tinerilor care în general nu votează. De data asta au votat cu miile şi zecile de mii, în diverse părţi ale ţării. Colegii electorale unde Conservatorii se aşteptau să câştige cu o majoritate de 2-3000 de voturi, au fost pierdute la o distanţă de peste 10000 ca urmare a unui influx brusc de votanţi Labour pe 8 iunie.

Sentimentul în tabăra Laburistă, după alegeri, a fost aşadar unul de triumf – deşi, cum am spus, partidul e departe de guvernare. Liderii Laburişti au continuat să alimenteze acest sentiment, unii dintre ei declarând în mod repetat în zilele după alegeri că Labour „a câştigat” (ceea ce e obiectiv-incorect), şi că, bineînţeles, Conservatorii nu au un „mandat” pentru a guverna. May este prezentată, în lumea stângii, ca un prim ministru „ilegitim”. (Unul din motivele pentru care acest argument are succes este că în UK este extrem de rar ca guvernul să nu aibă majoritate absolută în parlament. Tradiţia politică britanică este intim legată de sistemul politic bi-partinic, care de obicei produce majorităţi absolute. Oamenii sunt obişnuiţi să asocieze un guvern „normal” cu o majoritate absolută, iar în momentul în care acest lucru nu se întâmplă, se pune problema dacă guvernul care rezultă are dreptul moral de a-şi pune în aplicare programul (manifestul) de guvernare aşa cum a fost prezentat în alegeri.)

Însă miza pentru Laburişti acum este să-şi ţină acest electorat – în special masele de tineri – în „priză” şi mobilizat. Cu alte cuvinte „Revoluţia” trebuie să continuie. De ce? Un motiv este că asta, în sine, măreşte sprijinul pentru partid şi întăreşte controlul echipei lui Corbyn asupra partidului; dar mai ales pentru că acesta este singurul drum rămas Laburiştilor către guvernare. Metoda este, cum am mai spus, forţarea de noi alegeri.

Am mai vorbit despre natura regimului Corbyn, care este o combinaţie extrem de toxică între doctrinele marxismului cultural şi ale noii stângi (multiculturalism, identity politics, you name it; practic, întregul arc de idei politically-correct), utopiile şi retorica marxismului clasic (naţionalizări, lupta de clasa între bogaţi şi săraci etc), şi spiritul totalitarist-revoluţionar al comunismului (nu degeaba şeful de campanie al lui Corbyn, acum, a fost unul din foştii lideri ai partidului Comunist britanic).

Acest cocktail se pare că are un succes fenomenal în special în rândul tinerilor de azi – din nou, am văzut asta cu Occupy şi Bernie Sanders – dar acum problema adiţională, în UK, este că dispune de o întreagă maşinărie de partid, controlată de marxişti. Şi singurul lucru la care marxiştii şi comuniştii sunt cu adevărat buni de ceva sunt revoluţiile.

Incendiul de la Grenfell Tower: paie pe focul tensiunilor politice

În acest context politic exploziv a avut loc tragedia din noaptea de marţi spre miercuri din Londra, în care un bloc de 24 de etaje – Grenfell Tower – a ars aproape complet într-un timp record. Focul s-a răspândit extrem de rapid, şi clădirea a devenit efectiv o torţă. Este unul dintre cele mai mari dezastre din istoria modernă a Marii Britanii, o tragedie care abia acum, la câteva zile, începe să fie înţeleasă pe deplin. La ora actuală sunt confirmate 20 de victime, dar este aproape sigur că totalul va trece de 100. Incendiul a izbucnit în partea de jos a blocului, tăind practic calea de evacuare a locatarilor din partea de sus care a ars în totalitate.  

În primele zile atenţia a fost concentrată pe asistarea victimelor, dar acum urmează reacţia publică şi politică. Situaţia este similară cu cea din România după incendiul de la clubul Colectiv din 2015, dar cu circumstanţe sociale şi politice mult mai agravante. Nu numai că scara tragediei este mult mai mare, dar aspectul central al poveştii este că acesta era un bloc de locuinţe sociale pentru unii dintre cei mai săraci şi defavorizaţi oameni, bloc situat nu în altă parte decât în Kensington – epicentrul Londrei-posh, partea cea mai bogată a capitalei, cu cele mai scumpe proprietăţi şi unde este situat şi cartierul diplomatic (inclusiv ambasada României).

La numai câţiva zeci de metri distanţă de blocul Grenfell sunt situate vile de zeci de milioane de lire, cu piscine subterane şi tot luxul posibil. Efectiv nici nu s-ar putea imagina o tragedie care să simbolizeze mai elocvent contrastul dintre săraci şi bogaţi, şi inegalitatea socială. O anchetă independentă va stabili exact cauzele şi vinovaţii, şi e prematur să se concluzioneze că deoarece acesta era un bloc de locuinţe sociale, standardele de protecţie au fost mai laxe iar locatarii au fost fost expuşi unui risc mai mare – sau că oricare din aceste lucruri sunt o consecinţă directă a vreunei decizii politice specifice. Este posibil ca acest tip de incendiu să lovească şi alt tip de blocuri.

Însă asta e mai puţin important din punct de vedere politic, acum. În acest moment, tot ce contează este că acest accident a devenit deja un simbol al inegalităţii sociale şi al problemelor „sistemului”, o varianta britanică a românescului #CorupţiaUcide – cu ideea de inegalitate şi de „efecte ale austerităţii Conservatoare” în locul ideii de corupţie.  

Drumul spre „revoluţie”?

Evident, Laburiştii au început imediat să exploateze politic această tragedie, în cel mai sordid mod. Este exact, dar exact, genul de eveniment – „lebădă neagră” – care vine din senin în cel mai prost (sau pentru Laburişti, bun) moment posibil.

Deja, ieri, secundul lui Corbyn, John McDonnell, a cerut să se organizeze o demonstraţie de un milion de oameni, împotriva guvernului, pe 1 iulie. Principalul vehicul de mobilizare vor fi, ca şi în campanie, sindicatele. Iar în această seară (vineri), urmează să aibă loc un prim marş din Westminster spre Kensington, organizat în principal de activiştii din Momentum (mişcarea pară-politică din cadrul partidului Laburist, loială lui Corbyn) sub sloganul „Justiţie pentru Grenfell”.

Şi dacă nu este încă clar despre cine vorbim când ne referim la Corbyn, tot ieri liderul Laburist a vizitat scena dezastrului din Kensington şi a cerut, nici mai mult nici mai puţin decât să se rechiziţioneze locuinţele bogaţilor din Kensington pentru a-i adăposti pe supravieţuitorii de la Grenfell. Despre asta vorbim, în Londra anului 2017 – cerinţe pur staliniste, pe faţă, din partea omului care acum este mai popular decât Theresa May.  

Atmosfera din jurul acestui subiect este similară cu cea din timpul revoltelor din 2011, cu diferenţa crucială – repet – că de această dată există un întreg partid Laburist cu o conducere marxistă, pregătit să exploateze situaţia într-un mod politic.

Din acest punct încolo, nimic nu este imposibil. Nu există precedent pentru o asemenea confluenţă de factori şi circumstanţe. Însă ştim din experienţă României din timpul Colectiv, unde pot ajunge acest tip de proteste – practic vorbind, fără a face o comparaţie politică sau morală între cele două situaţii.

Este foarte probabil că acesta este începutul unui ciclu foarte turbulent – poate chiar violent, pe alocuri – în politica britanică, deoarece genul de oameni care sunt acum la conducerea Labour (să ne amintim, sunt prieteni ai teroriştilor IRA şi Hamas) sunt în stare de orice pentru a da jos guvernul, inclusiv de destabilizarea întregii ţări. Pentru oameni care adulează teoriile marxiste, celebra maximă atribuită lui Lenin este un principiu de bază: „Worse is better.”  

Ce urmează

Nu încape îndoială că UK este cuprinsă de convulsii politice foarte puternice. Este de asemenea destul de clar că marea majoritate a clasei politice nu înţelege decât o parte din ceea ce se întâmplă, mai ales din cauză că nu înţelege aproape de loc fenomenul Corbyn care a acaparat stânga politică.

Însă, dincolo toate aceste probleme, există şi aspecte şi factori care pot – şi probabil vor – atenua impactul acestor crize simultane. Ţara are guvern, şi este aproape cert că acesta va trece de votul din parlament de săptămâna viitoare, indiferent de rezultatul negocierilor dintre Conservatori şi DUP. Theresa May este într-adevăr din ce în ce mai nepopulară, şi nu este deloc liderul de care ai nevoie în astfel de timpuri, dar este în funcţie şi nu va pleca nicăieri. Faptul că nu mai are acelaşi control complet asupra partidului este un lucru bun, pentru că lasă mai mult loc pentru flexibilitate şi pentru decizii mai bune bazate pe contribuţii mai substanţiale din partea Cabinetului.

Laburiştii sunt în mod cert „pe val”, din punct de vedere politic, dar pe de altă parte se apropie foarte mult de punctul în care se pot lăsa duşi de val. Este un lucru să stârneşti proteste şi mişcări de masă, dar este un alt lucru să le stăpâneşti. Cine joacă această carte îşi ia riscuri majore, întrucât evenimentele pot degenera şi atunci cei responsabili pot plăti costuri politice foarte ridicate.

Acest lucru este cu atât mai adevărat în UK, care este una dintre ţările cu cele mai non-revoluţionare înclinaţii culturale şi tradiţii politice. Înlăturarea guvernului prin forţă sau la presiunea străzii este de neconceput.

Urmează o săptămâna crucială în politică britanică. Vom vedea cum se (re-)aranjează alianţele în parlament – în special întrucât Liberal Democraţii au renunţat la liderul lor, Tim Farron, ceea ce înseamnă că un nou lider va putea renunţa la principiul lui Farron de a nu face alianţe cu alte partide, ceea ce ar deschide posibilităţi interesante atât pentru Conservatori cât şi pentru Laburişti. Vom vedea, până vinerea viitoare, şi cât de „stabil” va fi guvernul Theresei May în funcţie de ce deal reiese din negocierile cu DUP. Şi, cel mai important, vom vedea cât de departe vor merge protestele Grenfell, şi ce aleg Laburiştii să facă în continuare – dacă vor apăsa pedala „străzii”, sau dacă vor prefera calea mai inteligentă a politicii parlamentare normale şi a intrării în rolul serios al Opoziţiei, singurul rol pe care l-au câştigat la alegeri.

Săptămâna viitoare va aduce de asemenea mai multe clarificări în legătură cu problema Brexit-ului. Sunt multe de spus pe acest subiect, întrucât impresiile „la cald”, imediat după alegeri, s-ar putea să fi fost mai puţin decât exacte. Interpretarea imediată – inclusiv de către acest blog – a pierderii majorităţii parlamentare de către Conservatori a fost că asta va avea efecte majore asupra formei finale a Brexit-ului, şi că Remainer-ii au acum un avantaj aproape decisiv în dezbaterea internă pentru un „soft Brexit”. Însă realitatea politică şi electorală este că nu numai Conservatorii dar şi Laburiştii susţin în continuare ieşirea din piaţă comună şi reluarea controlului asupra graniţelor – adică suspendarea „libertăţii de mişcare”, una din cele patru libertăţi „sfinte” ale UE. Lideri Laburişti au reiterat acest lucru şi după alegeri, iar aducerea în Cabinet a lui Michael Gove – cum ziceam, unul din liderii campaniei Leave de anul trecut – nu este genul de semnal din partea Conservatorilor care să indice o schimbare majoră de abordare. Dar deocamdată, pe subiectul Brexit, toată lumea încearcă să marcheze puncte politice la nivelul opiniei publice mai degrabă decât să înregistreze vreun progres politic real în cadrul sistemului politic/parlamentului în sine. 

Până săptămâna viitoare, însă, UK trebuie să treacă de un weekend care se anunţă foarte „turbulent” politic – to say the least.