Terorismul low-cost, ameninţarea cotidiană în Europa

Ce este „terorismul low-cost”? „Este forma de terorism care presupune puţine sau foarte puţine mijloace şi o planificare rudimentară. Poate lovi pe oricine, oriunde şi oricând”, spunea, marţi, Nicoletta della Valle, directoarea FEDPOL, poliţia federală elveţiană, venită să prezinte raportul grupului special de lucru TETRA dedicat luptei împotriva terorismului cu motivaţie jihadistă.

Un tip de terorism care presupune existenţa, de mai mult timp, a unei noi filozofii împărtăşită de majoritatea planificatorilor de rang înalt din cadrul ISIS, Al Qaeda şi, acum, din ce în ce mai multe dintre organizaţiile lor afiliate, subordonate sau aflate în legături de cooperare naţională sau regională. Este vorba despre deplasarea centrului de greutate în conceperea acţiunilor teroriste pe teritoriul „cruciaţilor”, atacuri „ieftine”, cu răsunet global, asupra unor ţinte care să reprezinte o valoare simbolică pentru naţiunea respectivă. Atacul în sine nu este destinat să producă neapărat un număr mare de morţi ci să demonstreze vulnerabilitatea societăţii respective şi să decredibilizeze instituţiile de forţă.

Este vorba despre o evoluţie care s-a făcut în timp, fiecare etapă corespunzând viziunii unei generaţii de lideri, crescuţi, inspiraţi sau educaţi la şcoli diferite de spionaj şi diversiune. Astfel se face că am avut o primă generaţie a „liderilor fondatori” din OLP, IRA, ETA şi, la nivel subsidiar, „Brigăzile Roşii” sau „Baader-Meinhof”, adepţi ai terorismului de tip clasic bazat pe celule proprii care planificau şi organizau lovituri ce necesitau luni sau ani de pregătire, aveau nevoie de reţele proprii de aprovizionare cu arme şi explozibili şi presupuneau existenţa unor case conspirative pentru perioada pre şi post-atac. În general, reţelele respective erau exclusiv naţionale, chiar dacă asta presupunea trimiterea în „teritoriu ostil” a unor echipe la mari distanţe, cu toate riscurile pe care le implica o asemenea încercare. Iar atacurile trebuiau să fie similare unui masacru de mari dimensiuni.

Generaţia a doua de lideri a militat, de altfel cu mare succes, pentru crearea unei „internaţionale a terorismului” bazată pe principiul apariţiei unei organizaţii-cupolă (mai întâi Al-Qaeda şi apoi ISIS) care să acţioneze ca un actor non-statal şi care să grupeze zeci şi zeci de organizaţii regionale sau locale pe principiul „obiective comune, acţiune locală”. Şi, pe măsură ce se cristaliza o acţiune globală de răspuns şi contra-atac, fără a renunţa la ideea de a organiza atentate la scară mare (exemplu în acest sens fiind atentatele de la 11 Septembrie), planificatorii organizaţiilor teroriste au creat un principiu nou, mortal şi extrem de eficient, preluând din tehnicile şi lecţiile anarhiştilor din prima generaţie.

Aşa ajungem la acest „terorism low-cost” de azi, cel care a permis deplasarea efectivă a centrului de greutate al acţiunilor la nivelul străzii şi la instaurarea unei ameninţări difuze şi omniprezente. Actorii din teren sunt acum de un cu totul alt tip şi au fost crescuţi, fanatizaţi şi formaţi sumar într-o acţiune perfect compartimentată care i-a separat complet de membrii celulelor active sau de tip „conservă” implantate în diferite ţări.

Cine sunt ei? Theresa May, Primul Ministru britanic descria ieri, în faţa Parlamentului de la Londra, acest tip standard de personaj al noii generaţii de terorişti:

„...este un cetăţean născut în Marea Britanie şi, cu ceva ani în urmă, fusese cercetat în legătură cu extremismul violent. Era o figură periferică... nu era subiectul unei preocupări actuale a serviciilor de informaţii”.

Definiţie pentru ceea ce este „lupul singuratic”, infractorul al cărui nume apare în fişierele generale ale poliţiei dar pentru delicte minore, niciodată conectat cu reţele teroriste, cu mediu familial identificabil, cu un comportament de „tip liniştit şi fără probleme” în raport cu vecinii, navigând mereu sub toate tipurile de radar care ar fi putut genera o alarmă specifică. Dar având, dintr-un motiv sau altul bine identificat de analistul psihologic care acţionează ca recrutor, un potenţial real pentru violenţă imediată. Canalizarea violenţei este opera formatorilor de care dispune reţeaua, cei care trebuie să dea violenţei respective un scop, iar fanatizării să-i ofere o finalitate cu rezonanţă istorică şi cât mai spectaculoasă.

Indivizilor acestora li se oferă o identitate şi o misiune - iar manualele de îndoctrinare sunt extrem de precise şi detaliate - care să le dea senzaţia că, pentru prima oară în viaţă, sunt importanţi şi că numele lor va rămâne în istorie, îndeplinind totdată şi o misiune sacră, conform a ceea ce li se spune că ar fi ideologia islamismului şi a Marelui Jihad. Vă mai amintiţi de ce spunea pe 22 septembrie 2014 Abou Mohamed al-Adani (pe atunci purtător de cuvânt al ISIS, ucis pe 30 august 2016)? El chema la uciderea oricărui cetăţean din ţările membre ale coaliţiei împotriva ISIS:

„Dacă puteţi ucide un necredincios american sau european, cetăţean al ţărilor care au intrat într-o coaliţie împotriva Statului Islamic, atunci bazaţi-vă pe Allah şi omorâţi-i în orice mod posibil. Dacă nu puteţi găsi explozibil sau muniţii, atunci sfărâmaţi-i capul cu pietre, ucideţi-l cu un cuţit, călcaţi-l cu maşina, aruncaţi-l în gol, strângeţi-l de gât sau otrăviţi-l”.

Şi asta se şi întâmplă, iar acest nou modus operandi a devenit o problemă de extremă gravitate deoarece, practic, este aproape (dacă nu chiar imposibil) de oprit. Identificarea, filarea, cercetarea şi urmărirea tuturor indivizilor care au intrat în contact cu procese de radicalizare (de obicei în închisoare sau frecventând „centrele culturale” de pe lângă unele moschei) ar presupune mijloace umane şi tehnice de care nu dispune nicio ţară, poate de închipuit în condiţiile existenţei unei Agenţii comune europene de informaţii. De ce? Argumentul echipelor de analişti de la mai multe servicii de informaţii europene este că posibila cheie de rezolvare a problemei este urmărirea în comun a acestor „centre ale radicalizării” şi a personajelor centrale care le animă, cei cunoscuţi ca propagatorii ai mesajelor urii şi violenţei. Ori, experienţele de până acum au arătat că o ţară sau alta îi expulzează, apoi li se pierde urma pentru câteva luni, pentru a-i vedea din nou la lucru în altă ţară, acolo unde nu sunt fişaţi pentru „activităţi suspecte de terorism”.

Dar problema esenţială, afirmă specialiştii în domeniul informaţiei, este una socială, anume lipsa cadrului legal exhaustiv care să ofere mijloace de control eficient asupra membrilor comunităţilor islamice (şi nu numai) care nu sunt integraţi social, care au doar activităţi pasagere între lungi perioade de şomaj, cei care şi-au făcut un stil de viaţă din accesarea ajutoarelor sociale de altfel deosebit de generoase şi care sunt implicaţi în „mica infracţionalitate”. Dar, de cele mai multe ori, dublată de un real şi permanent apetit pentru violenţă.

Ca şi în cazul atacatorului de la Londra, toţi au un trecut care să implice violenţa, sunt implicaţi în consumul sau traficul de stupefiante, au legături cu comerţul şi posesia ilicită de arme de foc şi sunt posesori de arme albe şi, lucru foarte important, pe perioada în care au fost în închisoare, au intrat în contact cu procesul de radicalizare islamică. Poate trebuie construit un nou tip de radar al serviciilor de informaţii care să pună în ecuaţie toate aceste date, combinându-le (asta se face acum) cu listarea accesărilor la siturile pe web ale ISIS şi Al Qaeda sau a revistelor de tip Inspire care glorifică actele violente şi unde găseşti sfaturi practice foarte precise privind tot ceea ce poate constitui baza unui act individual de terorism: de la construcţia unei instalaţii explozive artizanale până la modul în care se poţi transforma în arme mortale aproape toate obiectele pe care le găseşti într-o gospodărie, ajungând, evident, la folosirea autovehiculului propriu pentru provocarea unui masacru.

E necesar să apară asemenea forme de control coordonate pe plan european şi mondial? Nu vă grăbiţi cu răspunsul, căci uitaţi-vă la valurile succesive de indignare, inclusiv în România, inclusiv pe acest forum de la Adevărul, atunci când se vorbeşte despre legislaţii europene sau naţionale care să permită controlul spaţiului virtual şi accesarea datelor personale în cazul „clienţilor” fideli ai acestui tip de mesaje şi a celor care le propagă mai departe pe reţelele de socializare. Este una dintre dimensiunile cele mai active şi mai complexe ale activităţii din acest moment a organizaţiilor teroriste şi care, pe nesimţite, a reuşit să ocupe o parte importantă a internetului şi să anime forumuri de discuţii destinate justificării violenţei şi credibilizării Jihadului. O dimensiune care, acum, face parte integrantă din „terorismul low-cost”.

Ce va fi în continuare?

O întrebare la care sper să existe răspunsuri rapide, cât mai rapide şi care să scadă măcar puţin din incertitudinea existentă. Sigur, este admirabilă solidaritatea morală de care dau dovadă britanicii în faţa primejdiei. Dar asta nu înseamnă că s-a rezolvat ceva şi că recentele evenimente (atacuri similare de terorism low-cost la Orly, Londra sau, ieri, încercare nereuşită la Anvers) nu se pot oricând repeta dacă legislaţia nu se modifică şi se înţelege că instituţiile de forţă trebuie lăsate să acţioneze. Sigur, respectând cadrul democratic, dar democraţia, dacă este asimilată cu laxitatea extremă, poate să genereze monştri.

Aceştia care pot lovi pe oricine, oricând, oriunde.