Ruşinoasa dorinţă de Europa

De abia dorinţa de Europa a refugiaţilor sirieni sau irakieni, în fuga lor de război, legitimează neaşteptat ideea de Europa. Pentru că oamenii ăştia - 0,2 % în raport cu populaţia UE - vor cu orice preţ într-un ţarc în care n-ar mai fi fost război de vreo 70 de ani, Europa ar putea avea orgoliul că a impus nişte valori care ţin atîtea ţări împreună. Un mit se face ţăndări.

Se estimează că 1 milion de refugiaţi, care vor cere azil, sunt de aşteptat pînă la sfîrşitul lui 2016, în Europa. Ştiţi cît reprezintă raportat la populaţia Uniunii Europene? Suntem, în ţarcul nostru aurit, vreo 508 milioane de locuitori. Refugiaţii din această cifră catastrofică – 1 milion – reprezintă mai puţin de 0,2 % din populaţia UE.

Dar, détrompez-vous, să nu ne amăgim: nu va exista o politică comună în privinţa refugiaţilor. Ieri, la Consiliul miniştrilor europeni de Justiţie şi de Interne, cele 28 de ţări ale UE n-au fost capabile să accepte o repartizare echitabilă a refugiaţilor, aşa cum au acceptat şi au găsit, nu-i aşa, altădată, un mecanism de distribuţie a banilor, a fondurilor comune. (« Ţările care refuză sistemul de cote sunt în acelaşi timp şi ţările care primesc mult din fonduri structurale », le-a bătut obrazul, ieri, Ungariei, Poloniei, Slovaciei, Cehiei şi României, Thomas de Maizière, ministrul de Interne german. De plîns.)

Acum se vede limpede: Uniunea Europeană nu e o tabără unde se trăieşte împreună, potrivit unor valori, Uniunea Europeană e doar o tarabă dintr-un templu dedicat unei religii mondiale, consumismul.

Europa e o piaţă de desfacere şi atît. Promis încă din 2004, Europa ratează o dată în plus instaurarea unui regim de azil comun, armonizarea concretă a unor discrepanţe absurde: dacă de exemplu, Albania, figurează, în Franţa, pe lista ţărilor « de origine » unde un candidat la azil venit din această ţară, căruia i se refuză dosarul, va fi retrimis fără discuţie, ei bine, aceeaşi Albanie nu figurează pe lista echivalentă în Germania.

Criza refugiaţilor ne pune în faţa unei evidenţe : sub ochii noştri, Europa se fărîmiţează, un fel de mit al unei « colectivităţi fascinante » se face ţăndări. În ciuda crizei economice şi a disparităţilor între ţări (unele consumă mai mult decît produc, iar celelalte se transformă în cămătari),  în imaginarul colectiv Europa se bucura de această aură de prosperitate, clădită pe democraţie şi schimburi economice paşnice. Euroscepticii de toate naţiile n-au ştirbit considerabil un sentiment difuz general: ne e bine, în Europa. (Există două tipuri de hegemonie a UE: prin coerciţie şi prin fantasmare. Lucian Dîrdală le numeşte “puterea hard” şi “puterea soft” a Uniunii Europene; citiţi o bună analiză aici). Criza refugiaţilor arată, cu violenţă, limitele de competenţă ale UE. Şi irosirea aproape iremediabilă a capitalului său pozitiv. Umanitar, UE se dovedeşte  de o  incompetenţă  ruşinoasă. Europa e o fundătură.

M-aş întoare un pic şi la scara României. Am auzit, între atîtea replici xenofobe şi rasiste, voci  mai « raţionale » care ziceau aşa: noi avem refugiaţii noştri, copii abandonaţi, săraci cît cuprinde, romi marginalizaţi, şi nimeni nu face nimic pentru ei, nimeni nu-i ia acasă ; de alţi refugiaţi, străini de neam şi de religie, avem noi nevoie? Şi uite-aşa, aceşti candidaţi la azil, « barbarii invadatori », au stîrnit în noi cîtimea de umanism care ne lipsea, aşa încît de mîine, în România, n-or să mai fie copii abandonaţi, săraci uitaţi de Dumnezeu şi romi scuipaţi pe obraz.

La final, o să măresc scara, vertiginos. Pe pământ, primele celule vii au apărut cu 3 miliarde de ani în urmă. Omenirea face parte din această aventură de o complexitate fantastică a viului inteligent. Şi totuşi omenirea e un trist şeptel.