România va trebui să gereze un scandal diplomatic de mari proporţii

Uite că lucrurile se complică chiar înainte de ziua în care ţara noastră preia onoranta atât de pasagera responsabilitate de a prezida Consiliul UE.

Calitate în care, măcar formal, din punct de vedere tehnic, va fi chemată să aibă un reprezentat care să stea pe scaunul în dreptul căruia, la masa negocierilor, scrie „President“ şi să încerce,în măsura în care ştie şi poate (dar şi dacă o ascultă cineva) să obţină documentele de consens privind poziţia comună europeană asupra unui subiect sau altul. Apoi să explice public raţiunile deciziei, s-o argumenteze şi s-o apere de critici. Dar, în acelaşi timp, obligaţia României va fi să iasă la luptă diplomatică internaţională, eventual propunând măsuri de retorsiune în cazul apariţiei unor situaţii care lezează grav interesele sau prestigiul UE, locul şi credibilitatea sa ca actor major pe scena internaţională. Adică, pentru a fi mai precis şi aplicat, pe perioada următoarelor 6 luni, România va avea misiunea delicată, poate chiar ingrată, poate chiar extrem de dificilă, de a vorbi în numele tuturor ţărilor UE şi al instituţiilor comunitare, apărând în primul rând poziţia de consens şi nu adoptând, cum ar face-o orice ţară în restul timpului, ordinea inversă, întâi naţional, apoi comunitar.

Despre ce e vorba? Simplu: în contextul relaţiilor din ce în ce mai tensionate între SUA şi UE, autorităţile americane, fără a se mai obosi să-i anunţe pe colegii europeni, au decis unilateral să coboare statutul diplomatic al ambasadorului Uniunii Europene la Washington, trecându-l de la „ambasador extraordinar şi plenipotenţiar“ la „şef de misiune“, la fel cu reprezentatul Uniunii Africane. Aveţi aici confirmarea oficială a ceea ce este o situaţie cel puţin stranie între parteneri strategici şi confirmă că acumularea succesivă de tensiuni pe plan comercial pare să degenereze într-o formulă superioară, cu cert potenţial politic conflictual, mai ales după ce vedem modul în care Gordon Sondland, ambasadorul american pe lângă UE, vorbeşte despre Comisia Europeană pe care o acuză de a fi pierdut orice contact cu realitatea.

Desigur, în această etapă, chestiunea pare minoră şi simbolică deoarece ţine doar în domeniul relaţiilor diplomatice, puţin accesibil şi din această cauză cu relevanţă redusă pentru opinia publică. În realitate, americanii au lovit într-un punct foarte sensibil deoarece decizia Departamentului de Stat trimite un mesaj foarte clar: în perioada Administraţiei Trump, Uniunea Europeană nu este tratată ca un stat (deci cu reprezentare la nivel de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, ci doar ca o organizaţie internaţională. Foarte important, deoarece astfel (şi aceasta îmi pare a fi continuarea logică a mesajului) se afirmă din nou importanţa primordială a statului naţional şi se neagă posibilitatea ca UE să reprezinte, în vreun domeniu, interesele comune ale Statelor Membre care să-şi fi delegat în acest sens o parte a atributelor de suveranitate. Este o parte esenţială a platformei politice Trump, a ideologiei Bannon pe care se construieşte - inclusiv în România - noua platformă a partidelor naţionaliste şi eurosceptice.

Lovitura americană de acum este dată la temelia poziţiei afirmate de Uniunea Europeană care se prezintă ca actor major pe piaţa mondială de putere şi vrea să-şi depăşească statutul de simplă organizaţie internaţională, cu argumentul că are Parlament şi instituţii comune, cu politici din ce în ce mai coordonate pentru coordonarea în comun a unor spaţii comune: Uniunea economică şi monetară, Uniunea Energiei, spaţiul comun de securitate, apărare şi justiţie, cu steag comun, cu paşaport european. Asta nu înseamnă că locul şi rolul statelor a fost cumva diminuat, dar ambiţia Uniunii Europene a fost să obţină o reprezentativitate proprie, pe măsura rolului din ce în ce mai important al instituţiilor comunitare în viaţa Europei Unite. În acest sens, Uniunea Europeană a solicitat pe plan internaţional recunoaşterea sa ca entitate juridică independentă. Recunoscută în această calitate şi devenind astfel egala tuturor celorlalte state de către Administraţia Obama în 2016. Iar acum bătălia de profunzime este ca UE să obţină un loc separat în Consiliul de Securitate. Ceea ce, fireşte, este imposibil dacă diplomaţia unuia dintre statele ce au statut de Membru Permanent (cu dreptul de veto aferent) nu recunosc Uniunii Europene decât statutul de „organizaţie internaţională“. Deci, ameninţări în aer?

Simple vorbe? Deloc. În noiembrie anul trecut, în acest context, vă aduc aminte de propunerea germană ca Franţa să renunţe la locul său de membru permanent în Consiliul de Securitate şi să-l cedeze unei delegaţii reprezentând Uniunea Europeană.

„Dacă luăm în serios Uniunea Europeană, UE ar trebui să aibă posibilitatea de a vorbi pe o singură voce la nivelul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite... Pe termen mediu, locul Franţei ar putea fi transformat în locul deţinut de Uniunea Europeană... În contrapartidă, postul de şef al delegaţiei UE la ONU ar putea să revină în mod permanent unui francez... Franţa şi Germania acţionează de acum împreună în cadrul ONU, dar un asemenea scenariu le-ar putea permite să meargă mult mai departe.“ Olaf Scholz, vice-cancelar şi ministru de Finanţe al Germaniei, noiembrie 2018

Deocamdată, instituţiile europene au decis să adopte un ton extrem de rezervat, tip non-combat, aşteptând rezultatul discuţiilor care au loc acum cu partea americană. Unele surse spun că europenii aşteaptă să vadă cum vor evolua lucrurile şi într-un context mai larg, căci nu este deloc clar cum se vor repoziţiona americanii în contextul în care actori esenţiali ai diplomaţiei SUA îşi părăsesc rapid funcţiile (spre exemplu, în ultima săptămână au plecat Reprezentanţii speciali pentru Orientul Apropiat şi relaţia cu statele din Golf). Dar ruşinea pe care americanii au încasat-o ieri din partea Preşedintelui Erdogan, care a refuzat să-l primească pe John Bolton, consilierul pe probleme de securitate al Preşedintelui Trump, aflat în turneu în Orientul Apropiat, poate, cum spun unele surse, în paralel cu Mike Pompeo în Egipt, Bahrein, Qatar, Arabia Saudită, Oman şi Kuweit pentru a testa reacţia statelor din zonă la viitorul Acord de pace între Israel şi Palestina redactat de echipa lui Donald Trump. Bolton venise cu echipă de foarte înalt nivel, însoţit de Gen. Joseph Dunford, coordonatorul şefilor de stat major, şi de James Jeffrey, consilierul special al lui Trump pentru Siria şi războiul împotriva ISIS. Şi tot degeaba.  

Dar, dincolo de toate acestea, se pune întrebarea dacă europenii vor avea un răspuns la mişcarea diplomatică americană şi dacă ea va fi negociată la nivelul Statelor Membre, acum sub Preşedinţia română. Avem oare un plan pentru obţinerea soluţiei de compromis? În general avem oare o părere sau, dimpotrivă, neutri până la capăt, zicem că e mai bine să-şi dea ei cu străchinile-n cap şi noi să aşteptăm liniştiţi pe locurile noastre rezultatul în plic?