România, ȋn cleştele Putin-Erdogan. It’s the Black Sea, stupid!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gândind ȋn perspectivă, România
are azi posibilitatea să devina principalul negociator din NATO la Marea
Neagră. Şi actorul vizionar care a insistat ȋn momente dificile pentru
proiectul K-22.
Gândind ȋn perspectivă, România are azi posibilitatea să devina principalul negociator din NATO la Marea Neagră. Şi actorul vizionar care a insistat ȋn momente dificile pentru proiectul K-22.

După 1783, americanii au pătruns greu ȋn Mediterana. Jucătorii pentru care Mittelmeer reprezenta o proprietate firească (britanici, spanioli, otomani) nu ȋnţelegeau ce ar putea căuta aici, ȋn Mare Nostrum, tânăra naţiune din Atlantic. Motiv pentru care britanicii au ȋncercat să şicaneze corăbiile americane care intrau ȋn Gibraltar, confiscându-le marfa sau lăsându-le fără echipaje.

Ȋnchiderea Gibraltarului nu a reuşit; Statele Unite s-au strecurat prin strâmtoare şi, ȋn curând, au intrat ȋn luptă cu pasalele corupte din Africa de Nord. Primul război asumat de Statele Unite ale Americii cu o putere străină, după obţinerea independenţei, nu s-a purtat ȋn Pacific sau Atlantic, ci ȋn Mediterana, cu Tripoli.

La mai bine de două secole distanţă, Statele Unite şi NATO ȋşi fac loc ȋn Marea Neagră, continuarea firească a Mediteranei, prin parteneriatul natural cu Europa. Acum strâmtoarea-cheie nu mai este Gibraltarul, ci Bosforul.

Această evoluţie ȋncepe mai hotărât ȋn momentul ȋn care Ucraina alege să iasă din siajul Rusiei şi să-şi urmeze destinul european. Euromaidanul ridică o problemă gravă pentru Putin: pierderea controlului asupra Mării Negre, cea care permite spiritului rus să respire mai amplu, deschizându-i drum spre inima ortodoxiei, nelăsându-l să se izoleze ȋn Asia. Ȋn consecinţă, Putin riscă orice: economia Rusiei, respectabilitatea şi posteritatea sa, un eventual război necontrolat. Şi pune mâna pe Crimeea – un soi de mega-portavion la Marea Neagră – prin cea mai agresivă anexiune din istoria recentă a lumii relevante.

Câţiva ani mai târziu, ȋn ianuarie 2016, România ȋşi defineşte “obiectivul strategic cu nume de cod K-22 – grupări navale NATO ȋn Marea Neagră, Flotila Aliată ȋn Marea Neagră / Black Sea Flotilla”. Parteneri ȋn proiect: Bulgaria şi Turcia. Pe fundal, ȋn mod evident, partenerul esenţial: SUA. Care priveşte cu deschidere iniţiativa românească.

Numai că, aproape peste noapte, cand miza e atat de mare (SUA la Marea Neagra) aliaţii noştri se pierd pe drum. Bulgaria, după ce a spus “da” o vreme, abordează o mină mirată şi se declară ȋmpotriva ideii. Premierul ȋl răzgândeşte şi pe preşedinte – e exclus ca Bulgaria să participe.

Doar o lună mai târziu, o facţiune (kemalistă sau gulenistă – cine mai ştie?) a Armatei ratează un puci ȋn Turcia. Preşedintele Erdogan reacţionează agresiv inclusiv la adresa NATO şi a Statelor Unite.  Baza militară de la Incirlik este blocată, SUA sunt somate să-l extrădeze pe “pucistul” Gulen. Ȋntre două suspendări ale “drepturilor omului”, Erdogan anunţă că Turcia e gata să asigure securitatea zonei alături de Rusia şi Iran.

Bosforul şi Dardanelele devin mult mai ȋnguste. Precum Gibraltarul cândva. Marea Neagră rămâne, cu alte cuvinte, o afacere ruso-turcă. Aici, România este singurul jucător euro-atlantist şi pro-american convins.  Flancată de o Bulgarie melancolică şi prudentă, dar şi de o Ungarie cu evoluţii bizare, România e tot mai strânsă ȋn cleştele unor puteri imprevizibile şi autoritariste. Evoluţia Rusiei este mai previzibilă: ea nu renunţă la statutul său de forţă militară majoră, fiind dispusă inclusiv la conflicte pentru a-şi prezerva rolul. Ȋn rest, ȋnsă, Putin e mai degrabă raţional şi pragmatic. Turcia ridică probleme mai mari: acolo deriva nu e generată de o criză internă de identitate, ci de un lider care impune ţării o direcţie nenaturală şi greu de anticipat. Ȋn timp ce Putin se bucură de sprijinul clar al elitelor militare pentru acţiunile sale de forţă, Erdogan pare preocupat ȋn mult mai mare măsura de supravieţuirea personală.

Două idei importante se conturează de aici pentru România:

1.     Ȋn condiţiile ȋn care soluţia pentru actuala criză regională va fi exclusiv una diplomatică, de negociere şi intelligence, statutul de principală deschidere a NATO ȋn zonă reprezintă pentru noi o oportunitate excepţională. Rolul nostru de putere locală s-a conturat ȋntotdeauna ȋn contextul crizelor din Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. Ne-am dezvoltat ȋn marja conflictelor şi ȋnţelegerilor dintre acestea.

2.     Pe termen lung, ameninţarea lui Erdogan (ȋnţelegerea Rusia-Turcia-Iran) nu are nicio substanţă. “Prudenţa” dintre cele trei state are un substrat istoric si civilizaţional organic, care nu va fi topit de o reaşezare de criză. Indiferent cât ar dura revoluţia culturală a lui Erdogan, Turcia va reveni, la sfârşitul carierei aceastuia, pe traseul sau euro-atlantist, singurul care ȋi poate garanta ȋn mod consistent securitatea.

Gândind ȋn perspectivă, România are azi posibilitatea să devina principalul negociator din NATO la Marea Neagră. Şi actorul vizionar care a insistat ȋn momente dificile pentru proiectul K-22.    

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite