Ele sunt imaginate, spun cei de la Stratediplo, din perspectiva celor două părţi aflate în conflict, în perspectiva logică a unui act legislativ de importanţă vitală, adică Legea privind referendum de autodeterminare, text aprobat de Parlamentul catalan în cea de-a 42-a sesiune plenară (6 septembrie 2017). Puteţi accesa aici textul integral al documentului.

„Poporul catalan este o entitate politică suverană“ (el poble de Catalunya és un subjecte polític sobirà) se spune în deschiderea art. 2, iar în termenii art. 3 se stabileşte un regim juridic excepţional şi, deoarece reglementează exercitarea unui drept fundamentalşi inalienabil, prevalează ierarhic asupra oricărui alt text cu care ar putea intra în conflict. Adică cu orice altă lege spaniolă, constituţia Regatului Spaniei şi statutul (Constituţia) regiunii autonome a Cataloniei. Iar art. 4 obligă Parlamentul ca, în cazul în care voturile în favoarea independenţei sunt majoritare, să declare formal independenţa în cele două zile care urmează referendumului. Practic, sunt suspendate toate legile şi decretele emise de justiţia spaniolă.

Şi atunci, care va fi cadrul juridic propus pentru acţiunea autorităţilor catalane?

Simplu, au apărut unele noi, votate pe 8 septembrie, în cadrul Legii de tranziţie juridică şi fondării Republicii (aici, textul integral), concepută pentru a intra în vigoare imediat după ce vor fi îndeplinite condiţâiile prevăzute la art. 4.4 din Legea privind referendumul de autodeterminare, adică proclamarea independenţei. Sunt 89 de articole care spun cu claritate ce va însemna organizarea statului independent: asumarea de către Generalitat (guvernul catalan de acum) a tuturor competenţelor care revin acum statului spaniol în domeniul fiscal, spre exemplu; va fi creată Curtea Supremă de Justiţie, va fi instituit controlul suveran asupra frontierelor terestre, maritime şi aeriene precum şi al vămilor.

Se va merge pe acest drum? Foarte greu de anticipat, deoarece deja încep să devină foarte vizibile unele dintre consecinţele directe ale eventualei ieşiri Cataloniei din circuitul european. Sunt evidente deoarece mişcarea de secesiune anunţată este este extrem de rapidă şi sperie pe toată lumea, mai ales pe actorii de pe pieţe financiare şi pe investitorii economici. Sperie pentru că, cel puţin în contextul datelor din acest moment, eventuala separare a Cataloniei este asimilabilă unui „divorţ ostil“ şi nu are niciun fel de legătură cu procesul BREXIT în care există un cadru de separare decis în Trate şi se poartă acum negocieri intense asupra tuturor capitolelor, de la cele economice la cele sociale. De rezolvarea acestora depinzând şi decizia Scoţiei de a convoca un referendum de independenţă.
 
În cazul Cataloniei, ruptura ameninţă să fie brutală, imediată şi fără reguli.
 
E adevărat că există o sugestie de adoptare eventuală a unui „an de graţie“ în care Spania şi Catalonia să poată regla diferendele de pe diversele pieţe. Numai că nimeni pare să nu mai aştepte asta, o serie de mari bănci anunţând deja că intenţionează sa-şi mute sediile în alte regiuni ale Spaniei, unele mari companii spun că vor folosi imediat prevederile noii legi spaniole care spune că se poate schimba sediul social fără a mai aştepta aprobarea Adunării acţionarilor etc.
 
Consecinţele pot fi realmente dramatice. 
 
În primul rând, dacă el va exista, noul stat va fi o entitate de tip „ţară terţă“ în raporturile cu Uniunea Europeană, deci supusă unor reglementări tarifare, comerciale şi juridice în raport cu piaţa unică cu totul altele ca până acum. Instaurarea unei frontiere între noul stat şi Spania presupune că în viitoarea Republică catalană se va intra cu viză. Cine o va emite? Întrebare logică deoarece este foarte greu de imaginat că statele membre din UE vor recunoaşte vreodată noua entitate apărută pe teritoriul spaniol şi declarată ilegală de Spania. Drept care nu vor exista în UE ambasade catalane şi nici oficii consulare. Asta însă nu înseamnă că nu este posibil ca un alt stat, cu ambasadă deschisă într-un stat membru UE, să nu poată accepta să reprezinte Catalonia, fie diplomatic, fie doar ca intermediar consular. Şi nu am vreo îndoială că se vor găsi asemenea oportunităţi. Foarte rapid, urmează să apară problema monedei care va înlocui Euro pe teritoriul Cataloniei. Sigur că există în Europa ţări care folosesc Euro, urmare a unor acorduri cu UE dar, pe aceleaşi considerente ca înainte, este foarte greu de imaginat că UE va putea accepta asta în cadrul Republicii secesioniste. O altă problemă de mare amploare ar fi ieşirea Cataloniei din întreg sistemul instituţiilor din zona Euro care asigură „plasa de protecţie“ în cazul intrării unei ţări în criză financiară (aşa cum s-a întâmplat în cazul Spaniei. O Catalonie independentă ar fi nevoită, într-o asemenea eventualitate, să se bazeze eclusiv pe apelul la capitaluri de pe pieţe bancare şi, dacă FMI sau Banca Mondială vor accepta să le fie parteneri (problematic, din cauza prezumabilei opoziţii foarte dure din partea Spaniei), să intre sub tutela acestora. În fine, Republica Catalonia va ieşi din NATO. Cu ce urmări? Cine va vrea, spre exemplu, să obţină dreptul de a avea acolo o bază navală sau/şi aeriană, devenind jucător strategic în mijlocul dispozitivului aliat din Mediterana occidentală?
 
Dar cea mai gravă consecinţă imediată este apariţia unei falii interne în Catalonia între susţinătorii şi adversarii independenţei. Ce se va întâmpla acolo, apoi în Spania, după eventuala proclamare a independenţei? Asemenea rupturi au creat conflicte civile şi au deschis răni adânci, generând evenimente violente şi situaţii conflictuale severe. 
 
Mai poate fi oprit procesul? 
 
Există propunerea unei medieri internaţionale, idee interesantă, dar sub egida cui anume? Dacă intră în acest joc, UE ştie foarte bine că îşi asumă o poziţie care creează un precedent, urmând apoi să fie judecătorul de serviciu în toate cazurile similare pe viitor. Nu e imposibil, dar pentru asta ar trebui amendat Tratatul şi creată o instituţie specializată în managementul situaţiilor de criză interne din spaţiul european. ONU? Posibil, numai că şi în acest caz, va trebui să existe un mandat al Consiliului de Securitate în termenii căruia Secretarul General să mandateze un Înalt Reprezentant cu o misiune clar definită. Şi mai e o problemă: e foarte greu de imaginat că Spania ar accepta o mediere renunţând la condiţia pusă de premierul Rajoy, anume ca independentiştii catalani să renunţe la cele două legi deja promulgate şi să accepte autoritatea Regatului Spaniei şi termenii Constituţiei. Sigur că, dacă ar face asta, conflictul se închide imediat. Dar atunci independentiştii catalani pierd definitiv partida, cu perspectiva de a fi urmăriţi în justiţie pentru activităţi de subminare a ordinii constituţionale.
 
Şi atunci ce rămâne? Situaţia de acum, cea în care Uniunea Europeană priveşte, neputincioasă, cum poate începe distrugerea proiectului european, una dintre consecinţele absolut logice ale procesului de fărâmiţare statală pe care le implică revendicările autonomiste şi independentiste. Nimeni nu vrea asta. Şi, totuşi, asta avem ca perspectivă.