Omagiu Serbiei
0
Precum George Orwell care, în anii ’30, aducea un elogiu Cataloniei anarhiste, ne exprimăm şi noi admiraţia pentru rezistenţa unui popor blamat ca niciun altul în istoria recentă. Într-o situaţie fără precedent în lumea contemporană, Serbiei i se refuză ajutorul necesar în catastrofa umanitară cu care se confruntă, probabil pentru că statul vecin trebuie încă să plătească pentru acţiunile criminale din războiul de acum 15 ani şi mai bine.
Pentru a clarifica lucrurile de la bun început, nu trec sub tăcere şi dezaprob crimele şi atrocităţile comise de forţele sârbe în cele două războaie din anii ’90, cel inter-iugoslav şi cel din provincia Kosovo. Poate la fel de grav este şi rolul predominant al Serbiei în izbucnirea de la bun început a conflictului, prin aţâţarea, încă din anii ’80 (practic după dispariţia lui Tito), a tensiunilor interetnice, mai ales faţă de albanezii din fatidica provincie.
„Buricele pământului“
Nu agreez nici tipul de popor egocentric (ca aproape orice cultură mică, inclusiv cea neaoş-românească sau, de ce nu, cea maghiară, sârbii se consideră „buricul pământului“; că se poate gândi şi altfel ne-o dovedesc admirabilii cehi), încăpăţânat şi radical. Radicalismul poate duce, uneori, la epopei nobile, aşa cum întregul popor sârb, în timpul primului război mondial, a evacuat Belgradul şi s-a refugiat din faţa armatei imperiale austro-ungare în vârful munţilor, având în frunte regele şi crucile preoţilor ortodocşi (de altfel, sârbii şi-au creat un adevărat cult al înfrângerii nobile şi al sacrificiului, de la Câmpia Mierlei încoace), sau precum credincioşii din Maramureşul românesc şi-au continuat, în anii ’50, pelerinajul anual la Moisei, înfruntând direct forţele de Securitate comuniste; încăpăţânarea n-a mai fost un lucru bun, după 1989, în cazul acestora din urmă, dacă ne referim la nesfârşitul conflict cu greco-catolicii.
Pe termen lung, însă, încăpăţânarea războinică nu poate duce decât la catastrofe sângeroase, aşa cum istoria din secolul XX a „butoiului de pulbere“ al Balcanilor o dovedeşte cu prisosinţă, de la cele două războaie balcanice până la bombardamentele americane din momentul Kosovo 1999.
O catastrofă umanitară
Acestea fiind spuse, întotdeauna în analiza unei situaţii este necesar un benefic echilibru, iar când acesta este balansat există o datorie intelectuală de a formula adevărul. „Dubla măsură“ este un lucru odios, indiferent cui i se aplică, şi ea trebuie depistată şi combătută oriunde şi indiferent cine o exercită. „Judecă aşa cum vrei să fii judecat“, sunt nişte cuvinte prea des uitate.
Actualele inundaţii din Serbia şi Bosnia-Herţegovina sunt cele mai grave din ultimii 120 de ani şi au dus la o catastrofă umanitară fără precedent. Serbia a cerut imediat ajutorul comunităţii internaţionale, dar toate semnalele arată că răspunsurile, dacă au existat, au fost formale şi ajutorul modic. Într-un gest de un rar penibil, autorităţile române şi-au justificat refuzul prin faptul că nu pot aduce atingere rezervei naţionale, s-ar putea curând să aibă nevoie de ea. Serbia este un stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană, prin urmare este inclusă în programele specifice ale UE, dar se pare că şi aceste fonduri sunt „apă de ploaie“ pe lângă dimensiunile reale ale catastrofei.
Balcanii-s mai „departe“ decât Africa
Că lucrurile stau, într-adevăr, astfel şi că necesităţile umanitare ale statului vecin sunt în mod voit neglijate, ne-o dovedeşte o simplă comparaţie cu mobilizarea uriaşă efectuată de Occident în alte situaţii similare. Cutremure, inundaţii, furtuni tropicale, uragane şi cicloane, toate sensibilizează imediat opinia publică, iar acţiunile de ajutorare nu se desfăşoară doar la nivelul statului şi al guvernelor, ci implică, în egală măsură, iniţiative particulare filantropice şi pe simplii cetăţeni.
Aţi văzut, în aceste zile, vreo vedetă hollywoodiană sau de alt tip care să iasă în mass-media şi să sensibilizeze spectatorii despre inundaţiile catastrofale din Balcani, aşa cum se întâmplă des când este vorba despre Haiti, Bangladesh sau alte ţări de care occidentalul nici n-a auzit prea bine că există până atunci? Nu, şi nici nu o să vedeţi vreodată, chiar dacă acum se întâmplă în bătrâna noastră Europă.
Eternii „fascişti“
Motivul este, probabil, acela că sârbii sunt văzuţi ca un popor nefrecventabil, au un renume prost şi sunt consideraţi, în continuare, nişte „fascişti“ vinovaţi de crime de război. Prin urmare, „nu dă bine“ să sari în apărarea lor, ai putea fi considerat la rândul tău un astfel de „fascist“, ceea ce este coşmarul oricărui intelectual occidental care se respectă. Acţiunile, mai exact non-acţiunile, guvernelor europene dovedesc, în esenţă, acelaşi lucru.
Ar mai putea fi adusă explicaţia că, prin alianţa lor tradiţională cu ruşii, s-a considerat că sârbii primesc destul ajutor de la fratele lor slav mai mare, în plus acest panslavism e tot ce poate fi mai prost în actualul context geopolitic. A amesteca însă criterii politice pentru a discrimina într-o gravă situaţie umanitară este nu numai neeuropean şi nemodern, ci pur şi simplu lipsit de o elementară umanitate. Iranul, care este considerat „inamicul nr. 1“ al planetei, a beneficiat totuşi de ajutor umanitar, cu ocazia mai multor cutremure dezastruoase, din partea întregii comunităţi internaţionale.
Kosovo, o rană deschisă
Revenind la blamul persistent la adresa Serbiei şi al unui întreg popor, situaţia este nedreaptă, pentru că ţara nu mai este, în niciun caz, cea din 1999. Statul vecin a realizat mari progrese în acest timp, a făcut multe concesii în faţa cerinţelor occidentale, i-a predat Occidentului pe toţi criminalii de război solicitaţi, începând cu fostul lider Miloşevici şi culminând cu piesele grele Karadzici şi Mladici (despre al căror proces, de altfel, nu s-a mai auzit nimic de atunci). Serbia îşi doreşte aderarea la Uniunea Europeană şi, prin urmare, execută scrupulos ordinele primite de la Bruxelles.
Mai mult şi cu adevărat grav, într-o situaţie fără precedent în era postbelică, statului sârb i s-a smuls pur şi simplu, prin acţiunea efectivă a Occidentului, o bucată de teritoriu. Una mare şi una extrem de importantă pentru identitatea sârbă. Rezultatul: crearea unui aşa-zis „stat“-fantomă, corupt şi mafiot (de religie predominant musulmană), acţiune dezavuată totuşi de multe personalităţi al căror proeuropenism şi proamericanism nu pot fi puse la îndoială. Pusă în faţa faptului împlinit, Serbia se pregăteşte să renunţe şi formal la Kosovo, având ca orizont promisiunea integrării în Uniunea Europeană.
„Dubla măsură“
Blamul acordat exclusiv sârbilor pentru ce s-a întâmplat în fatidicul deceniu zece este nedrept pentru că crime şi atrocităţi au comis atunci toate forţele implicate în conflict, chiar dacă poate nu în egală măsură. Lagăre odioase de prizonieri au avut şi croaţii, şi musulmanii bosniaci, epurare etnică au făcut sârguincios cu toţii, cu toate că în partea adversă nu avem ceva comparabil cu masacrul din enclava Srebreniţa sau cu mârşavul asediu exercitat de forţele paramilitare ale sârbilor bosniaci asupra oraşului Sarajevo.
Problema este că faptele reprobabile ale celorlalţi – adică ale croaţilor şi musulmanilor – nu sunt niciodată documentate cum trebuie şi, în niciun caz, nu sunt şi nu vor fi niciodată la fel de mediatizate şi de aduse la cunoştinţa opiniei publice precum cele ale sârbilor şi ale „odiosului“ Miloşevici („dubla măsură“ este, de altfel, un concept inventat de şi drag Occidentului, din moment ce ea se aplică sistematic opoziţiei Holocaust/Gulag, crimele copleşitoare nu numai ca număr ale celui din urmă fiind permenent ocultate; oricum, „dreapta a făcut crime împotriva umanităţii, stânga a făcut crime pentru umanitate“, cu o celebră expresie justificativă).
Barbarie anti-culturală
La fel, situaţia nenumăratelor biserici ortodoxe din Kosovo care au fost profanate, vandalizate şi finalmente distruse de către etnicii albanezi musulmani, în timpul conflictului şi mai ales după retragerea forţelor iugoslave, aşadar în regiunea teoretic protejată de forţele de pace occidentale, a fost de foarte puţine ori documentată, prin fotografii şi mărturii dincolo de orice îndoială, pentru ochii şi urechii publicului larg. La fel, persecuţiile la care au fost şi sunt supuşi etnicii sârbi care au preferat să nu se refugieze, rămaşi în minoritate pe pământul unde au trăit de când se ştiu, de către favoriţii Occidentului, musulmanii albanezi.
Dincolo de conflictul interreligios, bisericile ortodoxe din Kosovo, multe de provenienţă medievală, făceau parte din patrimoniul cultural al umanităţii, aşadar distrugerea lor este o barbarie de acelaşi calibru cu cele făcute de talibanii afgani (şi aceştia tot fanatici musulmani, de altfel, la rândul lor) asupra statuilor unicat ale lui Buddha.
Kosovo, precedent pentru Ucraina?
Se spune des că Occidentul a admis, chiar a forţat excepţia Kosovo asupra dreptului internaţional, care interzice orice separatism pe criterii privind minorităţile etnice, motivat de masacrele comise de armata federală iugoslavă în provincia rebelă. Pentru a înţelege momentul Kosovo 1999, ne ajută însă o paralelă sumară cu situaţia actuală din Ucraina de Est, cu toate că complexitatea conflictului ucrainean cere o analiză separată a acestuia.
Ca şi guvernul actual de la Kiev, în perioada 1996-1999, guvernul central de la Belgrad s-a confruntat cu o situaţie similară: acţiunile destabilizatoare dintr-o zonă precis delimitată ale unei mişcări teroriste (UCK, aşa-zisa Armată de Eliberare din Kosovo; s-a trecut prea uşor – de ce oare? – peste dezvăluirile făcute de procurorul Carla del Ponte asupra crimelor şi traficului de organe practicate în acea perioadă de Hachim Thaçi şi de acoliţii săi, acesta fiind tratat acum de lumea democratică doar ca un premier normal al unui stat, nu-i aşa?, independent), mişcare stipendiată din exterior, incluzând numeroşi mercenari, în cazul acela islamici.
Gherilă vs. armată regulată
O fi fost Miloşevici un dictator naţionalist-comunist, dar a făcut ceea ce orice alt guvern legitim ar fi făcut: a trimis armata federală pentru a lichida rebeliunea, ceea ce ar trebui să facă acum şi guvernul ucrainean, dar dovedeşte că nu este în stare (dacă intervenţia Kievului, al cărei număr de victime creşte de la zi la zi, ar fi cu adevărat încununată de succes, i-am considera şi pe ucraineni stat criminal, demn de a-i fi smulsă bucata de teritoriu în dispută?).
Ernesto Guevara a postulat, pe bună dreptate, invincibilitatea în faţa unei armate regulate a unei mişcări de gherilă care beneficiază de un relief prielnic şi de sprijinul populaţiei locale (afirmaţie confirmată, de la bun început, de Spania antibonapartistă, unde a fost lansat termenul – guerilla = hărţuială –, iar în istoria recentă de cazurile Vietnam, Afganistan, Irak etc.). Prin urmare, blamatele atacuri şi masacre ale armatei asupra populaţiei civile erau inevitabile, au urmat de la sine. Cum altfel au procedat americanii în Vietnam, când au incendiat sate întregi pe motivul – real – că sprijineau Vietcongul?
Se încarcă comentariile...
