clasică interbelică de către tot mai multe persoane, şcoli, lideri europeni. Dacă mai adăugăm la asta apetenţa spre utilizarea războiului ca soluţie a conflictelor şi divergenţelor internaţionale, avem imaginea complexităţii şi a cocktailului exploziv al Europei de astăzi.

Pe deasupra, un cer de foc al conflictelor mai vechi sau mai noi a răbufnit de jur împrejurul Europei, atât în Est cât şi la Sud, ameninţând direct tihna bătrânei Europe. Tot mai mult, senzaţia de cetate asediată se resimte la cetăţeanul mediu european, dacă nu ar fi şi numeroşi cai troieni interni care aduc toate categoriile de ameninţări şi violenţa directă în curtea cetăţii europene însăşi. Iar cercul trădează probleme mai vechi sau mai noi, dar cu certitudine conflicte viitoare cu efecte destructive la marginea şi, prin ecou, în mijlocul Europei unite.

Mai întâi, în Siria, ecourile utilizării armelor chimice, arme de distrugere în masa, se aud tot mai des. Dacă Barack Obama, sub spectrul premiului Nobel primit la începutul mandatului său, dar şi al promisiunilor electorale de a aduce soldaţii americani acasă din teatrele de război lung de la distanţă strategică, s-a abţinut să lanseze loviturile în Siria lui Assad când acesta a utilizat, în 2013, gaz sarin, un asemenea atac a determinat un avertisment dur cu rachete Tomahawk în aprilie anul trecut. Suma de atacuri cu arme chimice ce au urmat, cu încălcarea angajamentelor la care şi Siria e parte din 2013, a fost sancţionată de statele preocupate de utilizarea acestui tip de arme. Iar revenirea la subiect arată o nouă implicare a SUA în conflict, la un alt nivel, dar şi excluderea Rusiei ca parte a soluţiei, prin responsabilitatea sa în acest subiect, prin blocarea monitorizării atacurilor cu arme chimice în statul din Levant.

Ucraina îşi dezvoltă tot mai leneş conflictul generat de agresiunea militară rusă din Est. Aici trimişii speciali rus şi american, consilierul preşedintelui Putin, Vladislav Surkov, şi Kurt Volker, au găsit temă comună şi calendar intercalat de gesturi care să reprezinte retragerea trupelor de toate categoriile din regiune şi introducerea, pas cu pas, a misiunii ONU în Donbas, care să preia şi controlul frontierei cu Ucraina. Greu de crezut că Rusia va ceda regiunea, însă semnalul arată că, în prag de alegeri prezidenţiale, Putin încearcă o iniţiativă care să-l menţină ca imagine de partea unei perspective de soluţie, chiar dacă răbufnirea conflictului e lesne de imaginat după 18 martie 2018. Miza e interesantă, fiind singurul punct de convergenţă ruso-american faţă de multe ciocniri în prag de explozie pe alte teatre de operaţiuni.

Pe alte meleaguri, europene de această data, Catalunia se confruntă cu momentul alegerii noului său preşedinte, cu un Carles Puidgemont fugit în exil la Bruxelles. Spania a preluat, cu mână de fier, controlul real pe teren şi a închis spectrul separatismului neconstituţional, însă tentativa de a conduce prin telecomandă din capitala Europei regiunea separatist a Spaniei subzistă. Iar precedentul închiderii definitive a crizei separatiste catalane e o lecţie învăţată extrem de utilă altor regiuni de excepţionalism separatist economic din Europa. Mai ales până la retragerea Marii Britanii din UE, care va veni cu costuri incomensurabile, menite să descurajeze fără rest orice alt rebel plecat pe o asemenea pantă.

Şi, pentru că tot vorbeam despre fantomele trecutului şi geopolitică de perioadă interbelică, agrementată cu mai modernele porniri eurasiatice ale lui Dughin sau din geopolitica rusă şi germană, iată că perspectiva lansării conductei Nord Stream 2 este tot mai mult prilej de renaştere a temerilor faţă de conundrumul ruso-german, cu statele din Intermarium în prim planul acestor frici, pe baze istorice, dar beneficiind astăzi de un sprijin american direct şi vizibil. Susţinerile Secretarului de Stat Rex Tillerson la Varşovia trădează şi aduc în prim plan expunând politicile unei Germanii şi Europe în care interesele pragmatice afectează tot mai profund unitatea prin desconsiderarea intereselor noilor membri, dar şi pe ale statelor nordice ale continentului şi pe cele ale partenerilor, cu precădere Ucraina. Prilej de sfadă intereuropeană, dar şi de lecţii învăţate şi oprire a lăcomiei tot mai acute a unora dintre companiile din miezul Europei, care afectează fundamental viitorul proiectului european.

Atacuri chimice ale regimului Al Assad în Siria, cu responsabilitatea deplină a Rusiei lui Putin

Secretarul de stat american Rex Tillerson a pus la colţ din nou Rusia pentru atacurile cu arme chimice care continuă în Siria, acolo unde regimul Bashar al Assad, în lipsă de alte resurse, loveşte enclavele controlate de către opoziţie cu arme chimice, omorând civili şi militanţi deopotrivă. La reuniunea de la Paris a grupului de state semnatare a Convenţiei de interzicere a armelor chimice, arme de distrugere în masă, Rex Tillerson a prezentat situaţia atacurilor recente, între care cel din Ghouta de Est, în suburbiile Damascului, de luni. Este cel mai recent din cele 4 atacuri cu clorină de la începutul anului, în care zeci de civili au fost afectaţi şi au fost trataţi de către doctorii sirieni.

Atacul iniţial cu gaz sarin din 2013 din Ghouta a dus la uciderea a peste 1000 de persoane şi acest carnagiu a determinat reacţia dură a comunităţii internaţionale împotriva regimului Al Assad, trasarea liniei roşii nefiind şi valorificată de către Barack Obama, la acea vreme, această abţinere de la atacarea Siriei şi implicarea directă fiindu-i reproşată drept cea mai ruşinoasă greşeală a întregului său mandat. Preşedintele democrat a preferat atunci, la propunerea Rusiei, să accepte angajamentele de predare a armelor chimice pentru a nu se implica în Siria. Regimul Al Assad s-a angajat să predea toate armele sale chimice, a semnat acordul privind neutilizarea armelor chimice, însă a păstrat suficiente resurse pentru a ataca în continuare.

Trupele regimului Al Assad au utilizat agenţi neurotoxici în zonele populate controlate de către opoziţie, pe tot parcursul conflictului, aşa cum au făcut-o la Khan Sheikhoun, în aprilie anul trecut, un atac care a dus la moartea a cel puţin 83 de oameni. Atacul, petrecut după înţelegerile din 2013 privind predarea armelor chimice, a determinat reacţia Preşedintelui Trump, care a lovit cu rachete Tomahawk o bază a regimului de unde s-a tras cu gaz sarin, în aprilie anul trecut.

Rusia a blocat acţiunea misiunii de monitorizare şi anchetă a atacurilor chimice după ce au fost identificate peste 300 de atacuri cu armă chimică de la începutul războiului din Siria. Numai Societatea Medicală a Sirienilor americani a înregistrat 194 atacuri cu clor începând din 2012. Substanţa e ieftină şi ajută la lupta împotriva populaţiei pentru că dă impulsul evacuării forţate a ariilor lovite.

America acuză Rusia pentru cele întâmplate, deoarece aceasta a oprit prin veto în Consiliul de Securitate activitatea de monitorizare de pe teren. După ultimul atac, Rusia a revenit pentru a cere o nouă echipă de investigaţii, aşa cum a făcut-o şi în 2013, în timpul lui Barack Obama, pentru a-l salva pe Bashar al Assad de represalii, însă propunerea sa nu mai este credibilă, după ce anterioara misiune de monitorizare a fost blocată să-şi prezinte raportul dezastruos pentru dictatorul sirian pe care-l susţine Moscova.

Luni au fost trase 9 lovituri cu clorină în suburbia Damascului, o zonă rezidenţială extrem de populată. Medicii au tratat 4 femei, şase copii şi 10 bărbaţi de simptomele respiratorii acute provocate de atacul cu clorină, al cărui efect imediat este imposibilitatea de a respira.

Doctorii din Societatea Medicală a Sirienilor Americani, un ONG care sprijină spitalele din zonele controlate de opoziţie, a raportat un alt atac în nordul provinciei Idlib, cu 4 oameni trataţi pentru răni suferite ca urmare a unui atac cu clorină. Scopul acestor atacuri este acela de a alunga populaţia civilă din zonele populate, pentru a putea prelua ulterior controlul pe aceste arii, locuite majoritar de sunniţi, care mulţi dintre ei iau drumul pribegiei, în refugiu.

Mai important, secretarul de Stat Tillerson a respins orice implicare mai departe a Rusiei în procesul de pace din Siria, odată ce a ales părţile şi este responsabilă de atacurile chimice ale regimului Al Assad, pentru că a blocat acţiunile comunităţii internaţionale de monitorizare şi anchetare a atacurilor chimice prin blocarea Mecanismului Comun de Investigare. Acesta produsese probe pentru un număr mare de atacuri cu arme chimice, gaz sarin şi clorină, cu precădere, fapt ce sublinia încălcarea angajamentelor din 2013 de către Bashar al Assad şi-l aducea pe banca acuzaţilor de genocid. Rusia a blocat în noiembrie procesul de raportare în faţa Consiliului de Securitate a raportului tehnic al comisiei.

Plan ruso-american de retragere a trupelor ruse şi predare a controlului în Donbas către o misiune ONU

În ciuda aşteptărilor deloc încurajatoare, anunţate şi de către purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, iată că ultima întâlnire între trimişii speciali ai preşedintelui Putin, consilierul său Vladislav Surkov, şi trimisul special al SUA, Kurt Volker, care a avut loc în Dubai, pare să fi creat o deschidere importantă. Potrivit lui Surkov, după întâlnire, noua propunere americană privind desfăşurarea de trupe ONU în Donbas este fezabilă. Fireşte că şi consilierul lui Putin şi-a luat o marjă de rezervă, anunţând că urmează studierea aprofundată a propunerii americane, cea care, spre deosebire de rezoluţia anterioară pregătită pentru Consiliul de Securitate al ONU şi de propunerea ucraineană, ar fi mai aproape de opţiunile şi interesele Moscovei.

Problema principală rămâne, însă, dacă Rusia vrea cu adevărat să se retragă din Donbas şi să paseze responsabilitatea şi controlul regiunii Ucrainei, statul suveran şi integru pe teritoriul căruia a desfăşurat agresiunea militară din Est, şi dacă ONU şi trupele de menţinere a păcii vor juca rol de întărire a frontierei şi separare a părţilor în estul Ucrainei, cu referire la linia de contact şi frontiera de facto între regiunea controlată de statul ucrainean şi cele două pseudo-republici populare separatiste. Sau dacă e vorba, în continuare, despre un control mixt sau o falsă retragere, cu menţinerea pe teren a trupelor separatiste pro-ruse în Donbas, şi retragerea strictă a trupelor şi armamentelor ruse, cu drept de veto rus pe soluţia politică şi perspective şi fără accesul autorităţilor legitime de la Kiev pe frontiera controlată azi doar de Rusia.

Potrivit datelor apărute public privind planul de pace discutat, este vorba despre un avans secvenţial al proiectului ce combină planul Minsk cu introducerea misiunii militare ONU de menţinere a păcii pe tot cuprinsul Donbasului, misiune care să aibă rolul de a însoţi monitorii OSCE şi de a întări respectarea angajamentelor de către părţi. Deci, pentru fiecare pas de retragere şi extragere a trupelor şi armamentului din regiunea ocupată, Rusia va dori în oglindă aplicarea câte unui pas politic de către Ucraina. Cedare cu cedare, de fiecare parte. Proiectul pare dificil de implementat fără voinţa şi buna credinţă a părţilor pe tot parcursul procesului şi fără interpretări creative din partea rusă a acordului, care să permită trişarea în aceşti paşi.

Fireşte că baza sunt acordurile de la Minsk, cu precădere Minsk 2, care pune în inferioritate Ucraina şi obligă la introducerea unui „statut special” al regiunilor de Răsărit ale Ucrainei, un statut garantat de alegeri şi recunoaşterea liderilor aleşi liber în aceste regiuni. Departe de a fi ideal, un asemenea plan ar întări prezenţa şi influenţa Rusiei pe teren şi ar evita posibilitatea şi legitimitatea, în acest sens, a unui atac ucrainean şi tentativa de recuperare prin forţă a teritoriilor ocupate. De altfel, potrivit angajamentelor lui Kurt Volker, acesta s-a consultat cu MAE ucrainean şi preşedinţia, dar şi cu comisiile de specialitate ale Radei Supreme, Parlamentul ucrainean, pentru a respecta angajamentul că nu vor exista negocieri ruso-americane pe seama Ucrainei, deci fără acordul Kievului.

Cu aceeaşi ocazie, şi alte teme de interes în acest conflict au intrat în discuţie, cu precădere eliberarea prizonierilor de ambele părţi, ca misiune umanitară obligatorie, deschiderea unor puncte de control care să permită libera circulaţie între teritoriile ocupate şi restul Ucrainei, aflată sub controlul autorităţilor legitime de la Kiev, introducerea formulelor de comunicaţii mobile care să fie acceptabile tehnic, normativ şi politic ambelor părţi, pentru zona separatistă, cu interconexiune şi tarife adaptate şi multe alte elemente de natură tehnică.

Anterior, Kurt Volker a criticat puternic Rusia pentru refuzul de a intra în dialog privind varianta misiunii ONU, pe care a propus-o chiar Moscova, însă într-o variantă inacceptabilă, de marcare a câştigului exclusiv al Rusiei în consacrarea rupturii de facto a Ucrainei. Referirea la noua lege ucraineană de declarare a trupelor ruse ca trupe de ocupaţie ca motiv de blocare a oricărui progres, precum şi inflexibilitatea privind propria propunere de trupe ONU ca bodyguarzi ai misiunii OSCE la linia de contact şi demarcaţie, a fost taxată de Volker drept inacceptabilă şi dovadă a lipsei voinţei politice de rezolvare a conflictului.

Volker a reiterat faptul că legea invocată de ruşi nu schimbă nimic pe teren, permite doar ucrainenilor să-şi definească acţiunile militare în Donbas, iar, pe de altă parte, reflectă un adevăr - situaţia de ocupaţie a regiunilor din Estul Ucrainei de către Rusia, comanda şi controlul din Donbas fiind asigurat de Moscova, armamentele şi militarii la fel. E doar o reflectare a realităţii pe care o vede toată lumea şi putem fără probleme să considerăm şi să numim trupele ruse drept trupe de ocupaţie. Volker a reiterat necesitatea retragerii tuturor acestor trupe ce servesc drept intermediari armatei ruse din regiune.

Catalunia condusă prin telecomandă: Carles Puidgemont vrea să conducă de la Bruxelles

Marţi, 30 ianuarie, are loc votul din Parlamentul catalan nou ales a noului preşedinte şi şef al administraţiei locale a Cataluniei. Alegerile de la sfârşitul anului trecut au adus din nou în prim-plan o majoritate de voturi anti-separatiste, ca vot popular, dar legea spaniolă a cetăţeniei duble – permisă doar unor ţări din America latină – a interzis multe voturi ale rezidenţilor europeni pe care se bazează economia regiunii. Pe de altă parte, majoritatea la nivelul deputaţilor aleşi revine unei alianţe între formaţiunea lui Puidgemont ”Împreună pentru Catalunia” (JxC), ”Stânga republicană din Catalunia” (ERC) şi secesioniştii din ”Candidatura unităţii populare” (CUP). Cele trei formaţiuni au un singur candidat prezidenţial, pe Puidgemont, preşedintele separatist urmărit penal şi fugit în Belgia.

Aspectele juridice sunt cele care au constituit miezul în bătălia ultimelor săptămâni, în timp ce multe probleme le ridică şi refuzul lui Carles Puidgemont de a veni în ţară pentru a se confrunta justiţia spaniolă. Madridul a retras funcţionarea mandatului European de arestare, pentru a evita o confruntare juridică la extrădare cu justiţia belgiană, acolo unde partidul separatist flamand poate influenţa soluţia. Apoi, acelaşi mandat nu a fost reactivat atunci când Puidgemont a călătorit în Danemarca, pentru că acesta provoca eventuala arestare care să-i dea motive obiective pentru alegerea sa în lipsă marţi la Barcelona.

Revenirea în Spania înseamnă arestarea sa, deci nealegerea sa pe baza legii, de aceastăd dată, lege care respinge alegerea unui inculpat penal pentru fapte grave. Pe aceeaşi linie, Curtea Constituţională spaniolă a respins explicit numirea unui candidat care e prezent prin teleconferinţă sau e reprezentat prin procură de către un alt parlamentar, prezenţa sa fizică fiind obligatorie. În caz contar, rămâne în vigoare articolul 155 al Constituţiei spaniole, în vigoare, pe baza căruia Madridul a preluat administrarea Cataluniei până la alegerea unui nou preşedinte regional care să preia mandatul. Mai mult, Curtea Constituţională a avertizat Parlamentul Catalan pentru responsabilitatea pe care o are, inclusiv individual-penală, în cazul nerespectării acestei hotărâri.

Puidgemont nu ia în considerare revenirea în Spania, preferând să rămână liber şi acuzând UE de nerespectarea drepturilor cetăţenilor catalani, în acelaşi timp cetăţeni europeni. Evident că răspunsul Comisiei Europene este foarte exact, pentru că organizarea administrativă internă a statelor membre e apanajul exclusiv al statelor, nu al UE. În plus, eventualul separatism situează Catalunia în afara UE, deci obligă la reluarea completă a procedurilor de aderare, inclusiv votul din Consiliul European, acolo unde Spania şi toate celelalte ţări au drept de veto pe asemenea chestiuni, ce reclamă unanimitatea şi consensul.

Madridul joacă inflexibilitatea, fireşte, fără drept de apel în materie de realegere a lui Puidgemont, care e urmărit penal pentru declararea ilegală a independenţei Cataluniei, după organizarea unui pseudo-referendum ilegal şi forţarea separatismului. Mai mult, orice altă figură publică ar prelua conducerea regiunii, gestul de a mai face recurs la un referendum sau a acţiona ca şi cum regiunea ar fi separată de Spania sau independentă duce la situaţia similară lui Puidgemont.

Până una-alta, administraţia spaniolă încearcă se evite şi să prevină realizarea unor aspecte şi condiţii juridice ce implică temeiuri de preluare a funcţiei de către Puidgemont, în timp ce singura forţă reală de aplicare a legii de pe teren e controlată de Madrid. Acesta a fost punctul relevant al disputei, prezenţa - în cazul de faţă absenţa - unei forţe care să impună/să aplice Declaraţia de independenţă, apoi susţinerea publică explicită a acestei situaţii. În ambele cazuri, formulele de reacţie ale populaţiei şi instituţiilor au fost ambigue şi nuanţate, ba chiar şi majoritatea nou formată are abordări distincte la nivel tactic, o parte vorbind de secesiune cu orice preţ şi la orice cost, cealaltă susţinând negocierea cu Madridul pentru obţinerea unui divorţ amiabil şi legal, fiind acuzată ilegalitatea din pronunţarea Declaraţiei de independenţă de către Puidgemont. Relevant este că Madridul deţine controlul absolut asupra regiunii şi aplică direct legea, fără niciun blocaj sau manifestaţie de protest a cetăţenilor, fără elemente de nesupunere civică, care ar putea complica situaţia actuală.

Nord Stream 2: lanţul cu care Rusia priponeşte Europa

Se îngroaşă gluma cu noua conductă Nord Stream 2, cea care uneşte Rusia de Germania pe fundul Mării Baltice şi care a menită să aducă gaz ieftin în Europa. Aici controversele sunt tot mai acute şi ele pleacă de la respingerea obiecţiei unui număr de 12 state membre în faţa unui asemenea proiect şi continuă prin dezbaterea privind dependenţa crescută a Europei de gazul rusesc. Practic, prin Nord Stream 2, Rusia priponeşte Europa definitiv, în dependenţă absolută faţă de gazul său.

Dezbaterea e foarte complexă şi a fost relansată de recenta vizită la Varşovia a Secretarului de Stat al SUA, Rex Tillerson, cel care a susţinut poziţia Poloniei şi care a declarat proiectul Nord Stream 2 este o ameninţare pentru securitatea energetică a Europei. În afară de dependenţa Europei, proiectul va aduce venituri suplimentare unei Rusii sub sancţiuni, agresivă şi militarizată, în plin avânt de reînarmare, dar va crea şi probleme majore Ucrainei, pe care o va readuce în siajul Moscovei, odată ce acţiunea din noul proiect va distruge instrumentul de negociere al tranzitului gazului rus prin Ucraina şi va lăsa bugetul ucrainean fără 2-3% din PIB, în momentul în care Ucraina asigură apărarea Europei de invazia rusă, la linia de contact din Donbas.

Proiectul şi disputa reînvie vechile rivalităţi şi teme geopolitice între alianţa germano-rusă şi sumbinarea statelor din regiunea Intermarium (între frontierele Germaniei şi Rusiei), dar şi a lumea anglo-americane. Proiectul consolidează eurasianismul lui Dughin şi din doctrina oficială a lui Putin, de dominaţie de către Rusia a “peninsulei Europa”, şi slăbeşte fundamental trans-atlanticismul occidental. În plus, creează instrumente Rusiei pentru scindarea Occidentului pe linia Atlanticului, pentru crearea şi accentuarea faliilor în Europa unită, şi permite consolidarea dominaţiei faţă de vecinătatea apropiată, refondând politicile de Mare Putere şi pe cea a sferelor de influenţă ale Rusiei, în accepţiunea criticilor.

Pe de altă parte, noul proiect reaprinde şi alte temeri generale ale euroscepticilor: intrarea în Germania şi Austria a gazului ieftin rusesc creează o discrepanţă majoră în competiţia produselor între aceste state şi cele nou intrate în UE, deja subiect al diferenţelor de productivitate şi tehnologie. Aici problema majoră o reprezintă faptul că produsele realizate pe baza gazului ieftin domină piaţa unică europeană în faţa celor produse în Est, de exemplu, cu costuri pentru gaz net superioare, nu rareori, în trecut, chiar duble. O critică veche la nivel european legată de piaţa incorectă a energiei şi gazului.

Fireşte că dezbaterea comportă multe aspecte, evident şi pe cele contrare. Rusia acuză SUA de creare de blocaje pentru a introduce pe piaţa europeană gazul său de şist adus sub formă de gaz lichefiat, mai scump decât cel provenit din Rusia. Apoi, investiţiile ruse în gazoducte – Nord Stream 2, Turkish Stream sau Puterea Siberiei către China - ridică semne de întrebare asupra surselor de gaz ale Rusiei pentru aprovizionarea tuturor acestora, în caz contrar eventuala competiţie la furnizorul unic urmând să ducă la preţuri mult mai mari. În 2020, exporturile Gazprom către Europa sunt preconizate la 188 miliarde de metri cubi, un nou nivel record.

Interesul pentru Nord Stream 2 este vast, fiind implicate firmele germane Uniper şi Wintershall, firma austriacă OMV, cea anglo-olandeză Shell şi cea franceză Engie, alături de Gazprom. De partea cealaltă, au fost ignorate interesele statelor nordice, a celor baltice şi a celor din Estul Europei, dar şi interesul american şi al statelor partenere, în primul rând Ucraina. De aici şi acuzaţia că Germania, în primul rând, UE în al doilea rând, la nivelul Comisiei Europene, au abordat proiectul Nord Stream 2 de pe poziţiile doctrinei Russia first!, adică acordând preeminenţă interesului relaţiilor cu Rusia faţă de relaţiile cu statele membre UE şi cu cele occidentale şi partenere, ce îmbrăţişează aceleaşi valori.

Încheierea trazitului prin Ucraina înseamnă o pierdere de 2 miliarde de dolari pe an, adică 2-3 % din PIB, cum spuneam, iar preţurile gazului pentru Ucraina cresc dramatic dacă Kievul e împins să refacă contractele cu Gazprom, fără a avea instrumentul negocierii în paralel a tranzitului. Nu-i mai puţin adevărat că nici Ucraina nu a oferit varianta cea mai transparentă a formulelor şi costurilor de tranzit, cea mai previzibilă şi sustenabilă formulă de tranzit pentru consumatorii europeni, care să facă inutil Nord Stream 2. Din contra, preţurile de tranzit prin sistemul terestru ucrainean sunt mai mari decât ale Nord Stream 2, iar refacerea sistemului de conducte intern din Ucraina şi a infrastructurii în domeniu nu a avansat suficient de repede şi credibil pentru eficienţa acestui transport în viitor. O întârziere cauzată şi de război, dar şi de lipsa reformelor, ca şi de preocuparea excesivă pentru gestionarea profiturilor din tranzit, un tranzit ce ameninţă să dispară definitiv odată cu lansarea Nord Stream 2.