Marea criză abia acum urmează?

Pe lista post-Cipru, discutată neoficial pe culoarele de la Bruxelles, se află Luxemburg, Malta, Slovenia. Plus, după cum afirma la începutul acestei săptămâni comisarul Michel Barnier, “anumite bănci din Irlanda, Spania sau Portugalia”.

Cu un risc enorm de contagiune ulterioară deoarece, dacă până acum problemele afectau zona periferică a Europei, ele ameninţă să se munte chiar în centrul ei nevralgic, provocând reacţii în lanţ absolut imprevizibile.

De ce se petrec toate acestea acum, într-un moment în care, cel puţin în teorie, UE ar fi trebuit, dimpotrivă, să asigure calmul pieţelor economice şi financiare în scopul de a putea să se reînscrie într-un ciclu de creştere economică ? Răspunsul este foarte simplu : s-a decis recursul la metoda forte, singura care permite să nu se mai aplice modelul precedent, adică susţinerea sistemelor bancare şi economiilor aproape de faliment prin injecţii succesive exclusiv din banii contribuabililor. Rezumatul acestei filozofii îl face Jaques Attali :

-      Trebuie eliminate celelalte paradisuri fiscale şi bancare : Malta, Slovenia şi, dincolo de acestea, trebuie să punem problema Luxemburgului al cărui statut bancar va face într-o bună zi foarte mult rău credibilităţii euro. Şi să nu permitem intrarea în zona euro a Letoniei, ţară cu un sistem bancar încă foarte obscur

-       Solvabilizarea băncilor din zona euro, azi încă mult prea adesea finanţate într-un mod prea instabil şi obscur

-      Trebuie gerată introducerea, justificată etic, a taxei pe tranzacţiile financiare astfel încât pieţele să nu se sufoce ca răspuns la lichiditatea întreprinderilor, provocând un nou crash major

-      Să încetăm a minţi pe toată lumea, lăsând să se creadă că crearea de monedă va fi ceva suficient pentru revenirea la creşetere economică şi la eliminarea datoriei publice. Maşina de făcut bani nu este o soluţie etică, nu face decât să transfere activele cele mai puţin sigure în bilanţul băncilor centrale şi să pregătească inflaţia, impozit asupra celor mai săraci.

-      Trebuie evitat riscul ca criza cipriotă să provoace contagiune înspre sistemele bancare italiene şi spaniole. Mai ales Italia este supusă de mai multe luni la o scădere preocupantă a investiţiilor private şi creditului bancar.

Încetul cu încetul, criza pare să se transfere de la nivelul statelor (în principiu responsabile) la cel al băncilor. Logic, veţi spune, deoarece sistemul de până acum, cel de bail-out, scotea bani din visteriile tuturor statelor europene, deci direct din buzunarul contribuabililor. Acum, să plătească băncile ! Interesant principiu, etic valabil cum ar spune Jacques Attali, dar care cuprinde cîteva componente cel puţin stranii în raport cu ideea centrală a statului de drept. Căci, dacă băncile urmează să plătească, de unde o vor face ? Soluţia găsită în cazul cipriot, practic o naţionalizare parţială cu 40% a marilor depozite, reprezintă un act de forţă al guvernelor şi instituţiilor europene şi penalizează direct, prin discriminare, o anumită parte a cetăţenilor. Sigur, dacă decizia ar fi privit numai acele depozite dovedite prin justiţie ca fiind ilegale, atunci raţionamentul era moral şi foarte simplu. Numai că s-a decis în cazul Ciprului (iar reglementarea europeană se pregăteşte să extindă sistemul la nivelul întregii UE) să fie afectate TOATE depozitele mai mari de 100.000 de euro. Efectele ulterioare pot fi dramatice.

Sigur că, în imediat, se vor strânge ceva bani în puşculiţele statelor membre. Relativ puţini în cazul Ciprului, unde valoarea sistemului bancar reprezintă doar de 8 ori mai mult decât PIB-ul naţional, dar cu totul altfel stau lucrurile în cazul sistemul bancar realmente supradimensionat al Luxemburgului, spre exemplu, care reprezintă o valoare integrată totală mai mare cu 500% decât PIB-ul naţional…Se mai pune o întrebare, cu adevărat explozivă : în cazul băncilor cipriote, marii pierzători au fost în primul rând multimiliardari ruşi şi câţiva greci, dar marii deponenţi din Luxemburg (Malta, Slovenia, Italia) sunt în principal francezi, belgieni şi nemţi. Ce efecte politice va avea o asemenea mişcare şi ce tensiuni se vor crea pe pieţele politice interne ? Cu ce rezultate directe şi indirecte ?

“Dacă apare un risc într-o bancă, prima noastră întrebare ar trebui să fie: ”de acord, dar ce veţi face în bancă? Ce puteţi face pentru a vă recapitaliza prin propriile forţe?”...Iar dacă bancă nu o poate face, atunci vom discuta cu acţionarii şi cu creanţierii obligatari, le vom cere să contribuie recapitalizând banca şi, dacă este necesar, vom cere acest lucru şi deţinătorilor de depozite non-garantate...Dacă vrem să avem un sector financiar sănătos, singura soluţie constă în a spune: “Ascultaţi, atunci când doriţi să vă asumaţi riscuri, trebuie să le şi geraţi şi dacă nu puteţi face asta, înseamnă că nu trebuia să riscaţi”

      Jeroen Dijsselbloem, minstrul olandez de finanţe, preşedintele EUROGRUP

Vă sună cumva cunoscute aceste vorbe deoarece le-aţi auzit de curând şi la noi? Înseamnă că lucrurile sunt într-adevăr serioase şi marii bancheri aI Europei au primit semnalul că trebuie să se alinieze rapid pe o linie comună. Deocamdată, la nivel de teoria jocului. Să vedem ce vor face când vor fi obligaţi s-o şi pună în aplicare. Evident, cu banii noştri.