Lupta pentru putere la Vatican se ascute

Termenul limită pentru alegerea noului suveran pontif crează multă tensiune în jurul sfaturilor cardinalilor.

Odată cu apropierea zilei limită a mandatului papei Benedict al XVI-lea, în interiorul Vaticanului lupta pentru putere capătă accente tot mai serioase, miza fiind concentrarea influenţei catolicismului la nivel mondial în mâinile Suveranului Pontif. Cert este că Biserica are nevoie stringentă de schimbare, însă scepticii pun la îndoială reforma din cauza unei ţesături dese de întrigi.

Benedict al XVI-lea a fost conştient de consecinţele pe care ar trebui să le suporte cel care încalcă tradiţiile vechi de secole ale unei biserici care a cunoscut multă durere în trecut. De asemenea, a ştiut cu siguranţă că nu va implica numai propria suferinţă, ci şi a stării Bisericii, slăbită, bolnavă, epuizată, scrie publicaţia „Der Spiegel“.

Demisia Papei a zdruncinat imperiul catolic şi a produs deja schimbări în interiorul Biserii, este de părere Rainer Maria Woelki, arhiepiscop în Berlin. „Este o demistificare a funcţiei papale.”

Grupurile conflictuale devin tot mai cristalizate în bisericile romano-catolice din întreaga lume, în timp ce fundamentaliştii duc aceeaşi luptă veche şi tradiţională cu reformatorii. Cu toţii îşi concentrează eforturile pentru a-şi păstra sau chiar extinde drepturile pe care le-ar putea câştiga sub conducerea unui nou pontif.

Însă dorinţa şi nevoia de schimbare este mai pregnantă ca oricând. „Un Papă poate fi un teolog, un ministru sau un general”, a declarat un important cardinal german, subliniind cu fermitate că s-au perindat în funcţie suficienţi papi-filosofi. „Este nevoie de un general care să conducă Biserica universală.”

Bătălie tăcută

O schimbare are loc în Biserica Catolică, deşi era cunoscută pentru inflexibilitatea cutumelor la care ţine atât de mult. S-a dat startul unei lupte la nivel mondial, o bătălie tăcută pentru conducerea influentului Imperiu din mijlocul Romei, cu legături întinse până în colţurile îndepărtate ale lumii.

Efectele care se vor răsfrânge de pe urma demisiei papei sunt imposibil de prezis, însă certitudinile de până acum sunt puternic dezbătute şi reinterpretate. Abandonul papei este luat drept exemplu particular aplicat la mult mai generala lume a catolicismului: dacă suveranul îşi acordă autoritatea de a părăsi un loc „hotărât de Dumnzeu”, ce fel de siguranţă mai putem avea în celelalte legi creştine?

Ora zero a început pentru Vatican. Probabil a fost cel mai curajos pas făcut de-a lungul unei papalităţi marcate de scandaluri sexuale, scurgeri de informaţii şi intrigi oculte. Odată cu răsturnarea aşteptărilor unei lumi întregi, Benedict al XVI-lea pare că a produs mai multă schimbare în ultimele zile decât ceea ce a reuşit să facă într-un mandat de şapte ani şi 10 luni.

Benedict a condamnat în mod repetat „dictatura relativismului, care nu recunoaşte nimic drept certitudine şi care are drept cele mai importante obiective propriul ego şi propriile dorinţe”. Cu toate acestea, chiar cel care a făcut declaraţia părăseşte scaunul papal, punând defectele umane înaintea scopului spiritual.

Peste puterile umane

Nu este o surpriză că va urma o perioadă dificilă pentru oficialii de la Vatican care vor trebui să răspundă întrebărilor ridicate la unison în următoarele săptămâni. Decizia papei de a-şi pune propria persoană deasupra misiunii sale a creat indignare în jurul lui. Săptămâna trecută, un înalt demnitar bisericesc a sugerat trimiterea fostului papă către o mănăstire din ţara natală, Germania, pentru a fi cât mai departe de Roma.

Dumnezeu a decis deja Christoph Schönborn, arhiepiscop

Deşi eforturile timidului Papă de a restabili şi refortifica o comunicare mai eficientă între religiile lumii şi a revitaliza creştinismul, reversul a fost descoperirea mai multor scandaluri din trecut care l-au deposedat de credibilitate şi de înţelegerea celorlalţi. După o serie nesfârşită de acuzaţii în scandaluri, pontiful ar putut realiza că postul încredinţat era mai mult decât suportau puterile sale.

Cu toate acestea, gestul lui Benedict este unul de rebeliune, dintr-un anumit punct de vedere. Dacă Dumnezeu este cel care l-a pus pe scaunul papal, abadonarea voluntară a misiunii poate fi văzută drept o hotărâre împotriva voinţei divine.

Ultimele cuvinte

Papa Paul al VI-lea (între anii 1963-1978) a comparat misiunea pontificală cu aceea a unui părinte, ca fiind ceva la care nu poţi renunţa. „Nu se poate să cobori pur şi simplu de pe cruce”, a susţinut Papa Ioan Paul al II-lea.

Epuizat şi slăbit, puţin câte puţin, Benedict şi-a îndeplinit ultimele responsabilităţi: şi-a numit arhiepiscop prietenul vechi şi confident loial, Georg Gäswein şi s-a asigurat că episcopul conservator Gerhard Müller va fi noul lider doctrinal al Vaticanului.

Grupurile de interese încep să se coaguleze. Timpul este extrem de limitat până la conclavul papal aşteptat luna viitoare. Reformatorii, puţini dintre cardinalii eligibili, se confruntă cu cei care îi depăşesc numeric, anume conservatorii; cardinalii Curiei Romane sunt împotriva celor care vin în Roma din afara graniţelor; europenii severi se opun candidaţilor proaspeţi din afara bătrânului continent, iar africanii conservatori sunt împotriva sud-americanilor mult mai deschişi.

Patru runde de votare în 26 de ore, atât cât a durat în cazul alegerii lui Razinger, sunt greu de crezut că vor fi suficiente de acestă dată. „Dumnezeu a decis deja”, a declarat Christoph Schönborn, arhiepiscop din Viena.

Resorturile influenţei

Timp de mai multe zile, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, a negat că Benedict ar putea interfera în procesul de luare a deciziilor, însă nimeni nu i-a acordat credibilitate. Scepticii sunt de părere că actualul Papă poate rămâne ascuns într-un con de umbră de unde va avea acces la influenţarea deciziilor conclavului.

Fiecare cuvânt rostit de Benedict în următoarele zile va fi analizat cu atenţie şi, foarte probabil, interpretat drept mesaje adresate membrilor conclavului. Faptul a fost evident în momentul în care actualul papă a vorbit săptămâna trecută, miercuri, în cadrul unei slujbe religioase, despre „ipocrizia religioasă”, despre „individualism şi rivalităţi” şi despre „păcatele împotriva unităţii Bisericii şi dezbinările din trupul Bisericii”.

Pontiful a subliniat în ultimele sale declaraţii că intenţionează să „se ascundă de lume”. Cu toate acestea, este clar că va fi o sursă de controversă atât timp cât va fi în viaţă.

Biserica are nevoie de un om actual, manager eficient în cazuri de criză, cineva care poate stăpâni conflictele cu o mână de fier, care poate rezista şi chiar preveni scandalurile permanente.

Următorul Papă ar putea fi un african sau un american. Poate fi un sud-american foarte carismatic sau un italian conservator ori un european reformist. Următorul suveran pontif ar putea urma aceeaşi politică doctrinală asemenea lui Ratziger sau ar putea fi noul lider care înţelege importanţa punctului zero în care se află catolicismul mondial şi porneşte un început proaspăt.