Prin aceste valori şi regim de funcţionare a politicului înţeleg, în esenţă, faptul că puterea se află în mâinile electorilor (cetăţenilor), iar participarea la decizii se face prin sisteme instituţionalizate de reprezentare şi control reciproc (checks and balances) – ceea ce John Kenneth Gailbraith şi alţii numeau „forţe de contrapondere“ (countervailing power), care nu permit concentrare de putere absolută[1]; democraţia implică separarea efectivă a puterilor în stat. Sunt de înţeles totodată respectul faţă de semeni, toleranţa, conduita etică în viaţa socială şi politică. În această interpretare a democraţiei, liberalismul este un strat constitutiv, de bază, definitoriu, al partidelor democratice; acest fundament este prezent de la dreapta la stânga spectrului democratic, în filosofia şi conduita partidelor politice. În Europa democratică, de pildă, creştin-democraţia şi social-democraţia aparţin „familiei“ politice extinse ce are în constituţia să liberalismul înţeles în sens profund.

Este de discutat în ce măsură liberalismul în accepţia europeană echivalează cu ceea ce întâlnim peste Ocean; sunt diferenţe semnificative în ceea ce priveşte relaţia între sectorul public şi cel privat, dimensiunea intervenţiei statului în economie, sisteme de reglementare etc.

Este de admis că filosofia politică conservatoare conţine o componentă liberală în sens profund dacă asimilează şi acceptă regulile competiţiei politice şi regimul politic democratic.

Democraţie şi proprietate

Liberalismul în sens profund şi democraţia au un fundament economic ce duce în mod inevitabil la chestiunea proprietăţii. Libertatea nu poate exista fără o economie liberă, în lipsa drepturilor de a alege în consum şi producţie; este vorba de un sistem de drepturi de proprietate care susţin deciziile ce rezultă din preferinţe individuale şi organizaţionale (la nivel de întreprindere) în alocarea resurselor, producţie. O definire clară a drepturilor de proprietate, transparentă şi o capacitate instituţională/juridică de garantare şi aplicare (enforcement) este necesară.

„Experienţele“ totalitare ne învaţă multe despre relaţia între societate şi proprietate. Sistemul de comandă (comunist) exclude genetic libertatea economică că decizie de alocare a resurselor şi producţie fiind bazat pe logică unei întreprinderi unice, a unui sistem deplin centralizat[2]. Naţional-socialismul/fascismul demonstrează că proprietatea privată poate susţine un regim totalitar – când drepturile de proprietate privată nu „lucrează“ pentru separarea puterilor în stat, nu descurajează/previn concentrarea abuzivă a puterii (sunt aservite puterii abuzive)[3].

Democraţia presupune o cultură a libertăţii care – după cum arată istoria – nu se poate forma într-o perioadă scurtă de timp, nici nu poate fi „importată“ sau imitată după vrere; rădăcinile contează. Regatul Unit (UK) este exemplul cel mai relevant pentru îngrădirea abuzurilor puterii absolute, petrecută acum mai bine de opt secole[4], pentru apariţia elementelor constitutive şi apoi evoluţia către o democraţie avansată. Statele Unite au pornit, după câştigarea independenţei (în sec XVIII), cu o Donstituţie ce reflectă înţelegerea de către părinţii fondatori a importanţei separării puterilor în stat[5]; chiar dacă a trecut timp până la asigurarea unor drepturi civice egale pentru femei, pentru populaţia afro-americană. Exemplele date nu sugerează că în alte părţi ale lumii trebuie aşteptate perioade de timp comparabile pentru că democraţia să capete vigoare instituţională. Dar este o realitate faptul că timpul nu poate fi comprimat până la insignifianţă în materie de construcţie instituţională; „Primăvara arabă“, de exemplu, este grăitoare în acest sens. Democraţia a evoluat cu pas diferit pe bătrânul continent, fragilitatea instituţională fiind vizibilă mai ales în statele din centrul şi estul european. Înclinaţiile iliberale din ţările care s-au debarasat de comunism după 1989 pot fi puse în relaţie cu istoria lor ante-comunistă şi comunistă, ca nivel de dezvoltare economică şi regim politic.

Capitalismul modern înseamnă coabitare între sector public şi sector privat, alegeri de ordin ideologic, ceea ce economiştii numesc „externalităţi“ şi miopii inerente ale pieţelor[6], influenţând proporţia între cele două. Sectorul public, prin politici (policies) şi active (assets) productive şi financiare proprii, are menirea să furnizeze bunuri publice esenţiale societăţii, să efectueze ajustări - ce ajută chiar funcţionarea sectorului privat, să consolideze „cimentul social“, evitarea unor discrepanţe economice flagrante.

Distribuţia veniturilor joacă un rol cheie în metabolismul capitalismului şi cere un răspuns inteligent pe planul politicilor publice – nu în sensul că piaţa ar fi singura care ar decide, indiferent de consecinţe[7]. Impactul noilor tehnologii şi al robotizării (posibilitatea apariţiei şomajului structural masiv) sunt de avut în vedere în elaborarea politicilor publice.

Pieţe, liberalism şi democraţie – unde apar limitele

Economia liberă (pieţe libere[8]) animă spiritul întreprinzător şi produce dinamism economic. Intuiţiile şi raţionamentele unui Adam Smith, John Stuart Mill, mai târziu ale Şcolii Austriece etc. au fost validate de istorie. Dezvoltarea este indisolubil legată de pieţe, iar progresul economic al ţărilor mai puţin dezvoltate oferă numeroase pilde în acest sens. Prăbuşirea comunismului are la origine vicii congenitale ale sistemului de comandă, aşa cum au anticipat, între alţii, Ludwig von Mises şi Fr. Von Hayek.[9] Miracolul economic chinez, din ultimele decenii, este poate cea mai eclatantă dovadă a forţei extraordinare pe care libertatea economică o are pentru descătuşarea spiritului întreprinzător, pentru dezvoltare – chiar dacă statul a menţinut o prezenţă majoră în alocarea resurselor şi construcţia de avantaje competitive (prin politici industriale). „Revenirea în Europa“ a fostelor state comuniste din Europa centrală şi de Răsărit a însemnat o metamorfoză instituţională şi progres economic în deceniile de după 1989, deşi există şi porţiuni mai puţin spectaculoase. Faptul că în prezent asistăm la o resurecţie a intereselor economice naţionale în această parte a Uniunii Europene este o evoluţie ce merită o analiză aparte.

Dar pieţele nu conduc automat la rezultate optime şi asupra unor asemenea situaţii voi stărui în continuare având în minte tema acestui text, ascensiunea „ïliberalismului“ în Europa şi nu numai.

Pornesc de la determinante economice. Apar astfel ceea ce economiştii numesc „eşecuri“ (market failures), ce reclamă intervenţii ale statului. Aceasta este o realitate ce a impus de-a lungul timpului existenţa sectoarelor publice, a instituţiilor publice şi private de asigurare contra riscurilor (sisteme de pensii, de asistenţă medicală etc.), a mecanismelor de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare (ce sunt prin definiţie volatile şi creatoare de perturbaţii), a pieţelor unde pot avea loc fenomene de coluziune (înţelegeri oligopoliste), extragere de rente. Este de amintit că în Prusia lui Bismarck a fost iniţiat un prim aranjament de asigurări sociale în sistemul capitalist.

Însăşi funcţionarea statului democratic reclamă politici publice care să asigure bunuri publice esenţiale – între care apărare şi siguranţa cetăţenilor, educaţie şi sănătate (aceste domenii nu pot fi lăsate numai în grija sectorului privat), funcţionarea sistemelor judiciare (a statului de drept - „nimeni nu este deasupra legii“) etc. Tot istoria arată că acolo unde coeziunea socială este puternic zdruncinată,  erodată, apar efecte negative asupra a ceea ce numim „capital social“ şi „ciment social“, apar fisuri în procesul democratic, apar derapaje ce pot naşte monstruozităţi sociale şi politice. Când inegalitatea trece de limite percepute de oameni/cetăţeni ca tolerabile, când sentimentul de „justiţie socială“ şi corectitudine (fairness) este lezat în mod flagrant, procesul democratic intră în suferinţă. Remediul poate fi găsit în elaborarea şi aplicarea de politici publice corective; dacă nu se întâmplă aşa ceva, mersul lucrurilor este către mai rău.

Fragmentarea socială, sentimentele de insecuritate măresc ceea ce poate fi numită o „cerere politică“ de protecţie prin intervenţie a statului. Reacţia din ultimii ani faţă de globalizare, sindromul de „întoarcere spre interior“ (inward looking syndrome) şi ascensiunea protecţionismului[10] sunt de pus în legătură cu efectele unei viziuni simpliste privind beneficiile globalizării, cu neglijarea/subestimarea numărului celor care pierd în competiţia economică. Cu cât acest număr este mai semnificativ (şi nu arareori vedem această stare în ţări dezvoltate), cu atât mai vehementă şi articulată politic se manifestă „cererea politică“ de protecţie, creşte populismul ca retorică şi manifestare articulată politic.  Altfel spus, globalizarea, ca expresie a liberalizării/deschiderii economiilor, dacă nu este gestionată cu inteligenţă şi pragmatism, conduce la contrareacţii de „închidere societală“.

Se afirmă adesea că oamenii nu percep cum se cuvine avantajele globalizării. Problema este că în timp ce beneficiile pot prevala frecvent asupra unor costuri la nivel agregat, la nivel local/comunitar este posibil să existe costuri nete masive, dislocări sociale greu de suportat[11]. Iar acolo unde comunităţi cu un număr mare de perdanţi sunt numeroase, articularea intereselor se concretizează în protecţie solicitată. Brexit-ul în UK, ultimele alegeri prezidenţiale în SUA (chiar dacă admitem impactul lui fake news şi propaganda unor actori externi) nu pot escamota această realitate – observabilă şi în alte state din UE.

Nu întâmplător instituţii internaţionale ca Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, OCDE, BERD etc. acordă o atenţie serioasă efectelor globalizării, erodării ţesutului social, fragmentării societale, care pot duce la derapaje politice de amploare. Şi băncile centrale mari (Fed, Banca Angliei, BCE etc.) acordă atenţie problemelor de distribuţie a veniturilor, ceea ce era de negândit nu cu mulţi ani în urmă.

Situaţia amintită este cu atât mai complicată în statele democratice, unde liderii politici cu greu pot justifica politici publice costisitoare social, în mod repetat, cu argumente de genul „nu se poate altfel sau aşa cer pieţele internaţionale“. Acest tip de argumentaţie poate lovi chiar legitimitatea instituţională şi politică a celor care decid, poate accentua presiunea socială şi economică (a unor elite locale) în favoarea protecţionismului. De aceea, este nevoie de o înţelegere multidimensională a globalizării“, a deschiderii economice, care să ţină cont de relaţia între situaţia economică şi socială a cetăţenilor, în general, de procesul politic într-o democraţie. Altfel spus, un liberalism economic înţeles în mod îngust, un fundamentalism al pieţelor, poate arunca sămânţa pentru erodarea bazei sociale a democraţiei, adică erodarea clasei mijlocii; de aici rezultă extremism politic, populism exacerbat. Fundamentalismul de piaţă lucrează chiar împotriva liberalismului în sens profund, cel care defineşte o societate democratică.

Cum se poate vorbi despre „democraţie iliberală“ tot aşa se poate vorbi despre „liberalism nedemocratic“[12] (sună iar a oximoron), când oamenii simt că nu mai au control asupra vieţii lor, când au încredere tot mai puţină în cei care îi conduc, când acuză puterea banilor asupra procesului decizional (capturarea guvernării de către grupuri de interese văzute ca ilegitime).

Accente şi propensiuni autoritariste în lume

De ce se recurge totuşi la noţiunile de „democraţie liberală“ şi „democraţie iliberală“? Ca să parafrazez, la o juxtapunere a liberalismului şi iliberalismului. O explicaţie este creşterea accentelor autoritariste în numeroase ţări ale lumii, inclusiv în state cu tradiţii democratice vechi, solide. Autoritarismul poate avea rădăcini în:

  • pentru state, creşterea provocărilor legate de terorism, alte pericole neconvenţionale (schimbare de climă, imigraţie, protejare a graniţelor, securitate cibernetică etc.), insecuritate economică. Toate acestea cresc înclinaţia de a se recurge la mijloace de control direct în economie şi societate în general, de utilizare a unor mijloace ce pot trece dincolo de un control instituţionalizat democratic. Dacă există prevederi constituţionale ce privesc asemenea circumstanţe, ai spune că lucrurile sunt în ordine. În Franţa, de exemplu, starea de urgenţă (la care s-a recurs în ultimii ani ca răspuns la atacuri teroriste) este prevăzută în Constituţie (Art 16), ceea ce justifică, cel puţin formal, includerea unor instrumente speciale în panoplia de apărare a statului democratic (aş menţiona că în mai 2018 s-a reintrodus în această ţară serviciul militar obligatoriu). Este de aşteptat ca accentele autoritariste să prolifereze dacă ameninţările se vor intensifica. Îngheţarea parţială a funcţionării spaţiului Schengen exprimă o asemenea stare de fapt. Se poate face aici o analogie cu sindromul „economiei de război“ (war economy/Kriegswirtschaft).[13]
     
  • insecuritatea economică, care este legată de subestimarea efectelor mai puţin bune ale globalizării. În acest context este de menţionat ascensiunea economică a noilor puteri (China, India), care modifică balanţa puterii în lume. Robert Kaplan vorbeşte în acest sens de „Reîntoarcerea lumii lui Marco Polo“[14]; e vorba de conflictele comerciale ce proliferează.
     
  • lucrurile se complică când autoritarismul este de pus în relaţie cu resorturi identitare, etnice, religioase. Aici uşor se „pot pierde pedalele“ procesului democratic.
     
  • există o teamă de necunoscut (de toate felurile) şi există o nevoie de „confort“ a oamenilor în mediul în care trăiesc în mod stabil, ce nu pot fi disociate de obişnuinţe, de sentimente de apartenenţă la comunităţi ce au identităţi împărtăşite de membrii lor. Este de meditat din acest punct de vedere asupra unui text semnat de Jochen Bittner, cunoscut editorialist la săptămânalul Die Zeit, care vorbeşte de nevoia de „Heimat“, ce ar da consistenţă noţiunii de patriotism[15].
     
  • fragmentarea socială/societală şi anxietatea produse de globalizare, noi tehnologii (ex: big data, care accentuează la extrem puterea unor companii) întăresc înclinaţia de a cere protecţie de la stat, ceea ce poate accentua politici intervenţioniste (nu numai prin reglementare, ce include legislaţie anti-trust).
     
  • există alcătuiri instituţionale/politice caracterizate de un partid unic la putere. Nu am în vedere neapărat sisteme închise deplin. China de aproape patruzeci de ani a deschis tot mai mult economia, a introdus adânci reforme ale economiei pe baza mecanismelor de piaţă şi a avut succese remarcabile în modernizare, deşi sistemul politic a rămas (încă) de tip monopartid. Este de observat că o combinaţie între un eşafodaj politic controlat de un partid şi o economie esenţialmente de piaţă a existat şi în Taiwan câteva decenii după cel de-al Doilea Război Mondial; în Coreea de Sud a fost o conducere/dictatură militară lung timp după 1945, în alte ţări din Asia tot militarii au dat tonul decenii în şir. Pluralismul politic nu este de exclus în evoluţia Chinei în viitor, chiar dacă accente autoritariste vor persista, probabil, mult timp.
     
  • cum remarcă unii analişti, există o deconectare între evoluţii economice şi un ethos social şi politic caracterizat de furie, protest, faţă de elite, faţă de establishment-ul politic în nu puţine ţări[16];
     
  • este de evocat impactul ştirilor false (fake news), contestarea „adevărului“ (ştiinţific şi de altă natură) şi, nu în cele din urmă, de respingerea „experţilor“ – ale căror sfaturi ar sta în spatele unor politici publice eşuate (ex: deficitul de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare).
     
  • se poate adăuga la acest şir de explicaţii şi pura dorinţă de putere în sfera politică în combinaţie cu consolidarea unor structuri de menţinere a status quo-ului ce privilegiază unele grupuri de interese. Şi istoria relativ recentă a întoarcerii la democraţie, precum este situaţia din foste state comuniste, este de menţionat ca factor explicativ (cazul lor reclamă o analiză în sine).
     

Reacţiile de respingere/recuzare a partidelor tradiţionale (mainstream) de către o parte importantă a societăţii în democraţiile liberale pot fi interpretate prin câteva grile: impactul Marii Recesiuni (criza financiară) şi politicile publice unilaterale din ultimele decenii, ce au accentuat clivaje sociale; o anume scleroză instituţională (în spiritul analizelor lui Douglas North, Mancur Olson Jr) care vedem că se petrece nu numai în societăţi mai puţin evoluate ca nivel de dezvoltare economică[17]; excepţionalitatea vremurilor pe care le trăim, cu o nouă revoluţie industrială ce pare să debusoleze elitele politice şi intelectuale.

Uniunea Europeană şi legitimitatea/responsabilitatea democratică

Proiectul European a avut ca ţintă refacerea economică după al Doilea Război Mondial şi îngroparea marilor rivalităţi între puterile Europei – între Germania, pe de o parte, şi Franţa şi Marea Britanie pe de altă parte. Reuşita este incontestabilă, în pofida asperităţilor şi disputelor ce au însoţit mersul construcţiei europene de-a lungul timpului – care de la 6 membri fondatori în 1957 a ajuns la 28 state membre înainte de Brexit.

UE este o construcţie vastă şi extrem de complexă din punct de vedere instituţional. Succesele economice ale Uniunii au obscurizat mult timp neajunsurile  construcţiei (între care inexistenta unui buget semnificativ, aşa cum reclama raportul MacDougall din 1977 – de 2-2,5% din PIB într-o primă fază şi 5-7% din PIB la apariţia uniunii monetare). Criza financiară care a erupt în 2008 a subliniat carentele  proceselor de decizie, faptul ca instituţiile europene sufereau de un „deficit democratic“ (cum a menţionat adesea Etienne Davignon, o eminentă cenuşie în lumea politică europeană). Programele de asistenţă financiară pentru ţări din zona euro aflate în mare impas (ameninţate de criză de lichiditate şi solventa) s-au implementat prin metode şi mecanisme sui generis. Acestea din urmă, deşi de înţeles în largă măsură prin formidabilă presiune a evenimentelor şi nevoia de a gestiona crize acute, au alimentat nemulţumirea multor cetăţeni şi au mărit cantitatea de neîncredere în funcţionarea instituţiilor naţionale şi europene. Comisarul Pierre Moscovici şi alţi înalţi oficiali europeni (inclusiv fostul ministru de Fnanţe german Wolfgang Schauble) au dovedit francheţe din acest punct de vedere observând că este nevoie de o reforma a modului în care se iau decizii în zona euro, ca parte a necesităţii de a reforma instituţii şi politici publice.

Fiindcă este amintită nevoia de a reforma funcţionarea zonei euro, formarea unei uniuni bancare (ce include o schemă colectivă de garantare a depozitelor), se ridică o întrebare cheie: dacă industria financiară poate depăşi fragmentarea pieţelor fără ca aranjamente fiscale să faciliteze amortizarea şocurilor asimetrice. Este de subliniat că o integrare fiscală implică mai mult decât colaborare instituţională; ea priveşte integrare instituţională, un buget al zonei euro, ceea ce conduce în mod inexorabil la chestiunea politică, a integrării în zona euro, în UE.

Dar integrarea politică (federalizare) în zona euro pare o fantezie în condiţiile actuale. În sfera politică, se manifestă o contradicţie fundamentală în integrarea europeană -- în spiritul trilemei evidenţiate de Dani Rodrik şi anume că nu poate coexista integrare (globalizare prin „piaţa unică“’) cu politica economică autonomă şi responsabilitate[18] democratică la nivel naţional[19]; ceva trebuie să cedeze în acest triumvirat. Această trilemă este de presupus că simplifică lucrurile, iar compromisurile sunt posibile. Dar ea exprimă o provocare centrală pentru funcţionarea zonei euro dacă integrarea nu este însoţită de politici şi mecanisme care să atenueze marile diferenţe între statele membre că performanţa economică şi tensiunile rezultate ce erodează ţesutul social şi nasc reacţii extremiste, populism, euroscepticism etc.

De ce este provocarea subliniată centrală pentru zona euro? O integrare mai adâncă (ce presupun un buget comun, instituţii fiscale comune – care implică transferuri fiscale) aduce în prim plan, cum se menţionează mai sus, chestiunea politică. Statele mai bogate (mai performante economic) se tem de o „transfer union“ (uniune ce practică transferuri fiscale); aceasta din urmă are însă sens într-o uniune monetară ce nu ar fi o simplă arie ce foloseşte aceeaşi monedă. Dar, dincolo de interese naţionale îngust definite[20], există impedimente constituţionale pentru o zonă euro cu aranjamente fiscale ce includ transferurile fiscale. Aici găsim cea mai mare dificultate în reforma funcţionarii zonei euro. Iar a crede că Uniunea Bancară (fie ea completă prin constituirea unei scheme colective de garantare a depozitelor şi un fond comun de rezoluţiune cu resurse considerabile) ar putea suplini nevoia unei integrări fiscale de fond mi se pare a fi o abordare nerealistă - ţine de wishful thinking. Zona euro are nevoie de scheme publice şi private de partajare a riscurilor (risk-sharing) pentru a fi viabilă. Să vedem ce vă rezervă viitorul din acest punct de vedere, mai ales că România ţinteşte aderarea la zona euro (prevăzută în în Tratatul de aderare la Uniunea Europeană).

Ordinea liberală a lumii, aşa cum a fost stabilită după victoria asupra Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, este sever testată, pusă la îndoială, de evenimente desfăşurate mai ales în ultimul deceniu.

Observaţii finale

Liberalismul în sens profund se identifică cu democraţia. Dar când globalismul, ca viziune, se concretizează într-o liberalizare a pieţelor neînfrânata - ce nu ţine cont de imperfecţiunile funcţionării sistemelor economice şi de cetăţeni care pierd în competiţia economică (globală, sau locală), democraţia este ameninţată prin erodarea ţesutului social, prin micşorarea clasei mijlocii (ca bază socială a sa); se pierde încrederea în elite conducătoare, se poate ajunge la o criză a guvernării democratice, apar propensiuni şi demersuri autoritariste[21].

Probabil că ne aflăm pe fază descendentă a unui ciclu lung/secular (Kondratiev[22], Schumpeter), ce explică în bună măsură „sindromul de închidere“ care se manifestă în nu puţine state dezvoltate/industrial; Marea Recesiune (criza financiară globală) aparţine, este de admis, fazei descendente a unui ciclu secular. Noua revoluţie industrială (tehnologică) şi apariţia unor noi puteri economice globale joacă un rol important în această dinamică.

Este vital pentru ordinea democratică să nu se ajungă la conflicte majore, la războaie comerciale acute, la distrugerea multilateralismului ce a fost construit după al Doilea Război Mondial (prin aranjamentele Bretton Woods) – ceea ce nu înseamnă că nu se poate proceda la reforma sistemului de ordonare multilaterală a relaţiilor între state. În Uniunea Europeană (în zona euro) este nevoie de reforme care să legitimeze mai mult natura democratică a instituţiilor sale.

Pentru a se evita scenariile dintre cele mai rele, este nevoie de politici publice luminate, pragmatice, care să concilieze cerinţe ale economiei libere cu ceea ce înseamnă incluziune socială şi politică într-o democraţie. Oricum, ordinea liberală a lumii, aşa cum a fost stabilită după victoria asupra Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, este sever testată, pusă la îndoială, de evenimente desfăşurate mai ales în ultimul deceniu[23].

Versiune scurtată a textului apărut pe Contributors.ro, 14 mai 2018


[1] Să amintim aforismul faimos al lordului Acton: „puterea corupe şi puterea absolută corupe în mod absolut“ (power corrupts and absolute power corrupts absolutely).

[2] Cum se poate citi în Manifestul Comunist (Karl Marx, Friedrich Engels, 1848), „Statul şi Revoluţia“ (V.I. Lenin, 1917)

[3] Hitler a fost adus la putere şi cu coniventa unor cercuri de afaceri, care au fost interesate de expansiunea propriilor interese economice acasă şi în străinătate. Este de gândit că acele cercuri de afaceri erau speriate de intensitarea mişcării socialiste în Germania anilor Marii Depresiuni.

[4] Să evocăm aici Magna Charta Libertatum (1215), care urmărea îngrădirea puterilor monarhice.

[5] Aveau evident în minte absolutismul regimurilor regale/princiare din Europa.

[6] De pildă, în internalizarea implicaţiilor schimbărilor de climă, relaţia între generaţia prezenta şi cele viitoare (este de altfel o hibă a modelelor de echilibru general)

[7] Cum ar spune libertarienii.  Există o dinamică cvasi-imanenta de concentrare a activelor, care poate afecta negativ homeostaza sistemului şi, finalmente, chiar natura democratică a unui regim. Erodarea clasei mijlocii se poate interpreta în acest context. Ecoul lucrărilor lui Thomas Piketty, ale lui Emmanuel Saez, este de interpretat din această perspectivă.

[8] Pieţe există/au existat şi în sistemele de comandă (comuniste), dar fiinţau mai ales în subteran. Ironia este că ele ajutau sistemul să funcţioneze – „ungeau rotile“ maşinăriei.

[9] Este celebră dispută lor cu Enrico Barone, Oskar Lange, Abba Lerner, Fred. M Taylor şi alţii privind „Calculaţia Economică“ (The Economic Calculation). Este de notat că marele Joseph Schumpeter a fost ambivalent în judecarea sistemelor (vezi a sa „Capitalism, Socialism and Democracy, New York, Harper and Brothers, 1942). În această lucrare el introduce noţiunea de „distrugere creatoare“ (creative destruction). Dar Schumpeter nu a trăit anul 1989 şi nici nu a apucat să exploreze mai bine sistemul de comandă la lucru, regimuri de factură stalinistă.

[10]  Vezi analiza mea, „Noul protecţionism“, Opinii BNR şi Adevărul, 2 februarie 2017.

[11]  Vezi şi David Autor, „Trade and labor markets: Lessons from China’s râse“, MIT, February 2016

[12]  Yascha Mounk, „The People vs. Democracy“, Harvard University Press, 2018. A se vedea şi Dani Rodrik, „The Double Threat to Liberal democracy“, Project Syndicate, 13 February, 2018

[13]  Vezi textul meu: „Societatea deschisă şi războiul“Hotnews, 29 ianuarie 2015

[14]  Robert Kaplan, „The Return of the Marco Polo World, Random House, 2018. A se vedea şi Kishore Mahbubani, „Has the West Lost It?“, London, Allen Lane, 2018

[15] „Heimat“ poate stârni controverse fiindcă intră în rezonanţă cu o retorică utilizată de regimul naţional-socialist

[16] Ruchir Sharma, „Prosperity îs no lock on popularity“, New York Times, 27 April, 2018

[17] A se vedea şi Steven Levitsky şi Daniel Ziblatt, „How Democracies Die“, New York, Viking, 2018.

[18] În sensul de „accountability“, adică a răspunde în faţa celor care au încredinţat un mandat celor care exercita funcţii publice

[19] Dani Rodrik, „The Inescapable trilemma of the global economy“, 27 June, 2007 (blog personal). A se vedea şi textul său „The Double Threat to Liberal Democracy“, Project Syndicate, 18 February 2018

[20] Euro a funcţionat precum o marcă, un gulden subevaluat, care au impulsionat exporturile; tot euro a fost precum o liră, un escudo, o pesetă supraevaluate. Astfel, au fost favorizate mari dezechilibre între Nord şi Sud în zona euro.

[21] Este de notat în acest sens un text publicat într-una dintre cele mai influente reviste de cultură politică şi relaţii internaţionale din lume având titlul „The End of the Democratic Century““(Sfârşitul secolului democratic), semnat de Yascha Mounk şi Roberto Ştefan Foa (Foreign Affairs, May-June, 2018. Acest număr conţine un set de texte sub genericul „Is Democracy Dying?“.

[22] Nikolai Kondratiev a fost un statistician rus faimos ce a murit într-un gulag sovietic. El a identificat cicluri seculare (de 40-60 de ani) care s-ar succeda în raport cu evoluţii economice şi tehnologice; ciclurile ar evidenţia tensiuni sociale şi ar culmina în conflicte militare. Şi Schumpeter gândeşte în termeni de cicluri lungi în cartea sa „Theory of Economic Development“ (1911); el pune accent pe clustere de tehnologii „revoluţionare“, ce modifică baza tehnologică a societăţii.

[23] Vezi şi Richard Haas, „Liberal World Order, R.I.P. “Project Syndicate“, 21 March 2018. Haas judecă atitudinea administraţiei Trump faţă de ordinea instaurată după al Doilea Război Mondial şi implicaţii pe plan global.