La Bruxelles, cu Iohannis, despre interconectarea României

Aceasta, pe fond, a fost tema Summit-ului încheiat ieri, ocazie cu care România, venind cu temele bine făcute şi prelucrând corect seturile de informaţii primite pe linii diverse, atât din Bruxelles cât şi de la cancelariile câtorva dintre jucătorii de forţă ai spaţiului european, a făcut mutările de deschidere într-o partidă de şah-putere extrem de importantă.

Nu vă uitaţi mai întâi la detaliile multiple, câteodată prea tehnice şi de aceea sufocante ale comunicatelor de presă ce au ieşit în aceste zile. Priviţi, vă rog, la imaginea de ansamblu şi la semnificaţia precisă, economică, politică, strategic-militară, a marelui proiect pentru care s-au reunit şefii de state şi guverne: Uniunea Energetică Europeană. Modul şi viteza în care a fost elaborat şi adoptat proiectul ar trebui să vă spună că el exista de mult timp, idee rezultată din consultări multiplex la nivelul marilor familii politice europene dar în care au fost implicaţi foarte mulţi actori, inclusiv pe dimensiunea de securitate.

Este cel mai amplu proiect din ultimii ani, de departe cel care se apropie, prin semnificaţiile sale politice şi consecinţele economice, de precedentele exemple de forţă europene, Zona Euro şi Spaţiul Schengen. Se bazează pe acelaşi principiu fundamental: interconectarea reţelelor, spaţiilor, puterii, resurselor şi capacităţilor din spaţiul european în scopul realizării de pieţe interne comune succesive în pregătirea unei argumentaţii coerente pentru o nouă formulă viitoare, Europa Unită de mâine. 

Intenţie care, la nivel declarativ, a existat mereu, numai că blocată de mult prea multe ori de interesele naţionale combinate adesea cu tendinţe protecţioniste amplificate în ultima perioadă de criza economică, financiară şi socială care a lovit Europa. Exact pe asta au jucat şi câştigat ruşii, profitând la maximum de dependenţa energetică uneori enormă a unora dintre ţările din UE pentru a activa la parametrii maximali arma lor energetică. De aici au apărut contractele cu tarife preferenţiale pentru unele ţări pe care Moscova doreşte în continuare să le protejeze, cauză evidentă de divergenţe, suspiciuni şi lipsă de încredere reciprocă între partenerii europeni. În paralel cu acest set de probleme, de ani de zile, se evocă pe bună dreptate deficitul enorm de securitate (derivând direct din cel de securitate energetică) pe care îl reprezintă această posibilitate ca, la fiecare situaţie de criză, Moscova să poată influenţa într-o măsură importantă jocurile prin provocarea de de divizări artificiale între statele membre UE. Sau, aşa cum a făcut-o deja, să taie pur şi simplu aprovizionarea Europei cu gaze...

În fine, după mult prea mult timp, Europa s-a simţit într-atât de ameninţată încât, pusă cu spatele la zid de politica dusă de Vladimir Putin care-şi consolidează în paralel propria sa formulă eurasiatică, a decis că a sosit timpul pentru o construcţie proprie de amploare continentală. 

Aici ne aflăm în acest moment pe care România nu avea voie să-l rateze şi în care Iohannis a anunţat în avans votul de susţinere necondiţionată.

Simplă reacţie de solidaritate europeană? Şi asta era bine, numai că impresia mea este că este ceva cu mult mai interesant la mijloc. Ceea ce sunt înclinat să cred este că Preşedintele Iohannis a intuit corect potenţialul economic enorm al proiectului şi cantitatea realmente impresionantă de beneficii pe termen scurt, mediu şi lung pe care le implică pentru România. Şi, dacă informaţiile mele sunt corecte, există indicaţii certe că a demarat deja cadrul pentru următoarele negocieri directe privind stabilirea, finanţarea şi construcţia viitoarelor reţele de transport pentru electricitate şi gaze şi mai ales a punctelor de interconectare.

Chestiunea este pe cât de importantă financiar, pe atât de urgentă deoarece toate acestea vor face parte din “marile proiecte strategice” europene, cele prioritare la nivel de decizie politică şi, evident, de finanţare. Desigur, România trebuie să fie atentă în continuare la fondurile europene (acelea care sunt unele blocate, altele vor trebui să fie returnate în urma cpnstatării furturilor care apar acum la lumina zilei) dar aici, în zona marilor proiecte, apare oportunitatea ca ţara noastră să intre în zona de atenţie tocmai datorită a ceea ce s-a considerat ca fiind marele nostru handicap: poziţionarea periferică. Aşa este, numai că se poate să fie, ca până acum, o periferie oarecum indiferentă şi excentrică, în afara raţionamentelor specifice zonei euro şi spaţiului Schengen. Sau, dimpotrivă, o ţară care să facă parte din ceea ce acum se numeşte deja Noua Mitteleuropa, şi care este spaţiul-punte pentru interconectarea cu transporturi energetice care să vină pe noile rute alternative imaginate acum trecând prin Marea Neagră, înspre Georgia şi apoi mai departe în sopaţiul caspic. Adăugând, evident, argumentul extrem de important al rezervelor confirmate din Marea Neagră (de unde, în contextul actual, creştere exponenţială a interesului pentru securitatea şi securizarea României şi a spaţiului său litoral) . Dar şi revigorând interesul pentru un alt proiect european strategic, cel al Canalului Rhin-Dunăre Cu sublinierea capacităţii României de a găzdui un terminal regional de primire şi stocare a gazelor lichefiate.

Toate acestea sunt, evident, priorităţi naţionale dar care sunt subsumate acum firesc unui proiect european de securitate energetică, acesta al Uniunii Energetice Europene dar reprezintă, pentru România, certitudinea unui plus de securitate extinsă deoarece, odată construite şi intrate în funcţiune în sistem de reţea europeană inerconectată, infrastructurile respective devin parte a hărţii prioritare ca importanţă strategică pentru NATO şi UE. 

Nici măcar nu mai e o discuţie teoretică deoarece, aşa cum se menţionează în documentul dat publicităţii joi seara, instituţiile europene şi statele membre trebuie să prezinte deja planul de implantare nu mai târziu de luna decembrie a acesui an, înainte de Summitul de iarnă. 

Problema reală, căci există una, este seriozitatea şi profesionalismul cu care România, mai precis Guvernul cu ministerele sale competente, vor da un plan convingător şi realist. Din nefericire, în acest caz nu mai e timp cu obişnuitul traseu românesc din ultima perioadă: proiecte trimise la Bruxelles, respinse ca neconforme, trimise iar, respinse din nou...De data asta, cred, nu mai merge cu gluma de tip Master Plan cu autostrăzi care nu există deoarece sunt proiectate drumuri expres. Ar trebui ca România să fi avut deja un asemenea plan. Nu-l are. Poate să-l aibă? Ei aşteaptă, odată cu banii pentru investiţii. Domnul Prim Ministru va trebui să desemneze un şef de proiect, Proiectul Naţional Strategic de Interconectare. Are pe cine? E nevoie oare să ceară ajutor? Nu ştiu, numai că timpul, după cum ştiţi, nu mai are răbdare cu noi... 

 Îmi răsună în minte comentariul făcut, ieri dimineaţă, de unul dintre negociatorii acestui proiect care spunea: interconectarea părţii voastre de Europa trece prin România, dacă ştiţi să profitaţi de momentul ăsta în care se fac traseele şi se decid punctele centrale de interconectare.

Vom şti oare?