Kiev: război rece sau adevărat război?

Privind înapoi cu mânie, observ că tot ceea ce se întâmplă la Kiev şi în restul Ucrainei decurge indubitabil din culisele unui summit. Summitul Vilnius şi celebra, imposibila, nepoliticoasa apariţie a preşedintelui Viktor Ianukovici, afişând un surâs larg pe faţă.

Cinstit vorbind, nimeni nu-şi închipuia că va avea tupeul de a veni, de a mai veni, după ce la el în ţară respinsese deja toate ofertele primite din partea Uniunii europene. La faţa locului, a avut prestaţia unui clown şi şi-a dezgustat total comesenii, partenerii de summit: "a venit aici ca să facă comerţ cu noi, este inacceptabil", declara preşedintele francez, François Hollande. "Regretăm, nu vrea să cedeze nimic, dar uşa UE rămâne deschisă", accepta Angela Merkel.

Afară, în piaţa din faţa Palatului Ducal, nu sub privirea lui Gediminas, ci aliniaţi în spatele eroului naţional lituanian, parcă simbolic, gata la orice, de orice, un mănunchi de ucraineni a aşteptat în frig un semn. Un miracol. Atunci, în acel 28 noiembrie vesperal, ucrainenii au cântat corul sclavilor din Nabucco. Astăzi, aceeaşi "sclavi" refuză să cedeze şi menţin un asediu, moral, politic, armat, care durează de atunci. Trei luni, în curând, într-un crescendo ale cărei mize sunt, de fapt, extrem de simple.

"Ucraina doreşte ceea ce europenii au deja, o viaţă normală. Însă Putin va face totul pentru a o readuce la ordine. Cum să facem pentru a sprijini revolta fără a enerva Kremlinul?". Concluzia istoricului Timothy Snyder, autor al unei lucrări esenţiale despre această parte a Europei (din care şi noi facem parte), exclude din start orice veleitate partizană ("nu vrem în Rusia", ci "în Europa") şi punctează o stare de saturaţie. Ucrainenii s-au săturat, pur şi simplu, de a fi simplu material de utilizat în afaceri de corupţie, în mişmaşuri geopolitice, în strategii care creează un vid imens între politicienii şi oligarhii care trăiesc foarte bine, deja cu un picior în Europa, la Viena, de exemplu, şi restul lumii, ucrainenilor, care de abia o duc de pe o zi pe alta. Care doresc să aibă drepturi elementare: de a călători în Europa, de a face comerţ cu Europa, de a se putea reuni, de a se putea exprima.

"Iar guvernul lui Ianukovici, punctează acest profesor de la Yale într-un interviu acordat revistei Télérama, nici măcar nu este un guvern pro-Moscova, ci este unul vulnerabil din cauză că este foarte corupt". Vilnius a fost deci doar declanşatorul acestei mişcări tectonice, o nemulţumire care a dat pe dinafară din cauza unui surâs, acela al unui preşedinte prea sigur de el, al unui preşedinte care şi-a spus "Ucraina sunt eu". Nouă, la Vilnius, ni s-a părut foarte departe de aspiraţiile poporului său.

Sigur, poate că UE nu este cea mai bună soluţie, dar într-o lume din ce în ce mai polarizată, în care alegerile sunt foarte limitate - Rusia, UE, sau deloc - probabil că mai înţelept este să fii în UE. Ianukovici nu a înţeles acest lucru. În sine, nu este un lucru foarte grav. Dar că şi-a bătut joc atât de poporul său cât şi de europeni, jucându-se de-a "care dai mai mult", a fost prea de tot.

Iată-ne astăzi. Colega din Kiev, Mykhailyna Skoryk, jurnalist independent la Kiev, unde colaborează cu Institutul de Politici Mondiale, îmi scrie pe Facebook că se teme că de data aceasta chiar va fi război...Cum va înclina balanţa o Rusie care "deţine" rudele ucrainenilor, cum va asista Europa la un război în care manifestanţii participă în numele UE ("peste jumătate dintre ucraineni sunt puternic pro-europeni", declara Mykhailyna Skoryk într - un interviu recent).

Noaptea va fi foarte lungă la Kiev. Imaginile pe care le primim datorită Euronews sunt imagini dureroase. Toate acestea se întâmplă lângă noi, nu la zece mii de kilometri. A nu face nimic este mai rău decât să faci ceva inutil. Cancelariile europene tac strategic.

Pentru Hitler şi Stalin, Ucraina era mai mult decât o sursă de hrană: era teritoriul care le permitea să distrugă regulile economiei tradiţionale, să scoată propriile lor ţări din sărăcie şi izolare şi să remodeleze continentul aşa cum aveau chef. [...] A fost începutul istoriei speciale a Ucrainei dar nu şi sfârşitul.

Este un citat din cartea lui Snyder, cea pe care întâmplător o citesc ("Terres de sang", editura Gallimard, 2012). Înlocuiţi Hitler şi Stalin cu ce doriţi dvs, dar Stalin sigur cu Putin, şi vei vedea că nimic nu s-a schimbat.
Sau foarte puţin. Răspunsul este tot la Snyder...dar în interviu:

Oligarhii ucraineni, care vor avea un rol hotărâtor în deznodământul acestei drame, îşi petrec zilele prin Europa - au bani, paşapoarte diplomatice, relaţii, vile. Dacă vor avea câştig de cauză în Ucraina, vor fi capabili, în cazul intrării in UE, să transforme Uniunea Europeană aşa cum au făcut cu regimul lor. Ca şi cum am spune că problema ucraineană obligă Europa să-şi apere propriile valori.

Nu doar Kievul, ar trebui să adăugăm...Poate că UE ar trebui să fie, pur şi simplu, empatică şi coerentă, cu ceea ce se întâmplă. Singura întrebare care se mai pune este: ne îndreptăm spre un război rece sau spre un adevărat război?