Inteligenţa politicienilor români în cazul Transnistria

Exerciţii transnistrene la Nistru

Iunie 2015. Analiştii militari ruşi şi jurnalistul Ernest Vardianian lansează o „ştire” tratată cu mare atenţie de presa lui Putin: România vrea să atace Transnistria. Simultan, vicepreşedintele Dumei anunţă că Rusia va interveni în cazul unui conflict la Tiraspol.

Aprilie 2016

Oficialii transnistreni acuză România de violarea spaţiului aerian. Apărarea antiaeriană de la Tiraspol e alertată şi pusă în poziţie de tragere.

August 2016

Trupele ruse şi cele transnistrene trec Nistrul în cadrul unui exerciţiu militar, simulând un atac asupra Moldovei în urma unui ipotetic „atentat terorist”.

Septembrie 2016

Cu câteva zile înaintea unor alegeri prezidenţiale pe care e pe cale să le piardă, preşedintele transnistrean Sevciuk scoate de la sertar un referendum vechi de câţiva ani, „începând demersurile” pentru punerea în practică a acestuia. În urma acestor măsuri, Transnistria ar urma să devină parte a Federaţiei Ruse.

Ce înţelegem citind în diagonală acest bilanţ al „diplomaţiei transnistrene” recente?

Că vorbim, înainte de toate, de un sistem retoric care se legitimează şi se justifică prin existenţa unui „inamic”, unui „agresor”. Ca şi Coreea de Nord, Transnistria trăieşte doar pe seama conflictului; atunci când sunt ignoraţi şi lăsaţi să se ocupe de propria economie, liderii de la Tiraspol intră în colaps politic. Pentru ei, singura soluţie de supravieţuire este înscenarea unui pericol, unei ciocniri; ei trăiesc exclusiv dintr-o butaforie a violenţei. 

Pe măsură ce poziţiile Moldovei şi României se dovedesc înţelepte şi echilibrate, în aceeaşi măsură cresc si provocările şi cacialmalele separatiştilor. Ele nu se vor opri aici. Şi este esenţial pentru clasa politică din România să înţeleagă că orice reacţie electoralistă, orice intrare într-un joc retoric cu Tiraspolul, orice escaladare verbală nu ar face decât să ajute cauza transnistreană. Şi să facă rău Moldovei şi României. Sunt momente în care singurele instituţii suficient de informate şi echilibrate pentru a vorbi adecvat sunt MAE şi Palatul Cotroceni.

Monitorizând modul în care înţeleg să gestioneze politicienii şi „influencerii” discursivi provocarea transnistreană vom stabili, în fapt, care e forţa de penetrare a discursului rusesc în România. Până acum - aşa cum se întâmplă, de altfel, mai mereu în momente cheie - avem motive rezonabile de optimism, discreţia şi prudenţa funcţionând chiar şi în cazul demagogilor şi limbuţilor de profesie.