„Flextension“ – colac de salvare aruncat Marii Britanii sau/şi soluţie standard pentru scenarii viitoare?

Există jocul principal de şah în care Uniunea Europeană şi Marea Britanie încearcă să-şi salveze reputaţia politică de la ruşinea aluncării definitive în ridicolul unor negocieri marcate de incertitudinea, neprofesionalismul şi certurile interne din spaţiul britanic.

Dar, în altă cameră, mult mai discretă, se produce, de mai mult timp, un proces de reflecţie extrem de serios care, pentru uzul viitorilor lideri ai instituţiilor europene, trebuie să producă un îndrumar de conduită şi să conţină o serie de propuneri care să vină să completeze prevederile ambigue şi teribil de succinte ale Articolului 50 din Tratatatul UE. E teribil de urgent să se înceapă acest proces de analiză aplicată tocmai pentru că practica a arătat că situaţia dezastruoasă de acum este cu mult complicată şi de faptul că legiuitorul european nu dispune de un cadru comun acceptat care să reglementeze statutul unei ţări din momentul în care a invocat Articolul 50 şi a anunţat că vrea să părăsească UE. Nu se spune nimic despre caracterul definitiv sau, dimpotrivă, despre caracterul opţional al unei asemenea decizii. Mai mult, am auzit această întrebare pe diverse culoare ale puterii, nu cumva ar fi util să fie luată în discuţie şi posibilitatea extinderii discuţiei, trecând dincolo de cazul particular al Londrei, şi având în vedere eventualitatea în care unul sau mai multe state şi-ar dori pe viitor altceva în raport cu tipul de construcţie pe care, anul acesta, la Summitul de la Sibiu, îl vor evoca liderii europeni, adică un drum care să aducă mai multă integrare în proiecte comune.

Adică ce înseamnă asta? Foarte simplu rezumat, ar fi o încercare de a formaliza un tip de răspuns la marea întrebare ridicată acum de BREXIT. După ce au căzut pradă campaniei de dezinformare care cerea, pur şi simplu, ieşirea Marii Britanii din UE, fără detalii, fără programe, fără analize de risc, britanicii au realizat ce poate să însemne un asemenea proces haotic care deja începe să le marcheze negativ toate sectoarele vieţii politice, sociale şi economice. Şi ar vrea altceva, fie anulare procesului prin organizarea unui nou referendum, fie adoptarea unei soluţii care să le permită să aibă o relaţie strict economică, dar cu participarea la Piaţa Comună, fie relaţii speciale cu UE printr-un protocol unic ce ar trebui imaginat de acum înainte. Dar britanicii sunt atât de nesiguri pentru că le e frică să rămână singuri, absolut deloc încrezători în promisiunile făcute de Donald Trump dar, în acelaşi timp, puşi în faţa avertismentului că UE nu va negocia viitorul relaţiilor decât după ce Marea Britanie va fi părăsit, în condiţiile pe care le alege, ansamblul comunitar.

Drept care, tocmai pentru a evita haosul de acum, n-ar trebui oare să existe un scenariu clar care, în caz de EXIT, să ofere specificaţii foarte clare privind calendarul, etapele obligatorii de urmat, tipurile de acord posibil de avut în continuare, tocmai pentru ca ambele părţi să ştie la ce să se aştepte? Soluţia ar avea meritul de a anula în totalitate nebuloasa discursurilor demagogice şi populiste ale extremei-drepte, venind cu o ofertă foarte clar definită în termeni juridici şi pe care economiştii o pot foarte uşor converti într-o analiză corectă de risc.  Adică exact cu NU s-a oferit cetăţenilor britanici care au avut doar la dispoziţie gargara de tip „să ne luăm ţara înapoi!“.

Din punctul meu de vedere, acesta este contextul în care a apărut oferta „Flextension“ prin care Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, a răspuns cererii formulate de Theresa May ca Londra să beneficieze de o altă perioadă de prelungire, până la 30 iunie. Ideea fiind că, în această perioadă, britanicii s-ar putea decide cam ce vor, dacă vor ceva, dacă mai sunt în stare să vrea ceva, caz în care să şi treacă la fapte, eventual în urma unor alegeri care să schimbe actuala arhitectură politică. Timp în care, atenţie, chiar dacă a invocat Articolul 50, Marea Britanie rămâne membră de drept a UE şi, ca atare, va participa la alegerile pentru Parlamentul European şi, logic, va trebui să beneficieze de locurile ce i se cuvin în arhitectura decizională a instituţiilor europene.

Şi ajungem la esenţa problemei: e nevoie de un protocol foarte strict care să definească un EXIT flexibil prin soluţiile opţionale ce sunt imaginate pentru relaţia viitoare între ţara respectivă şi blocul comunitar. Poate nu se va întâmpla niciodată, căci lecţia oferită acum de Londra este chiar dramatică, dar dacă o situaţie similară s-ar produce din nou, Uniunea Europeană va trebui să dispună de un mecanism (acesta sau unul asemănător) pentru a compartimenta problema şi nu, cum e cazul acum, s-o lase să se transforme în problemă-vulnerabilitate a Uniunii Europene, ocupându-i agenda de priorităţi şi blocându-i timpul şi resursele.

Şi dacă nu?

Dacă nu, viitorul nu arată foarte bine. Uitaţi, spre exemplu, reacţia premierului Varadkar al Irlandei care, ştiind foarte bine care sunt perspectivele tensiunilor de toate felurile care ar putea fi generate între ţara sa şi Irlanda de Nord în cazul unui „No Deal Brexit“ (ieşirea din UE fără un acord semnat), a trecut la ameninţări directe împotriva ţărilor care au anunţat că nu vor să mai acorde prelungirea cerută de Marea Britanie: „...dacă o ţară va folosi dreptul de veto împotriva extinderii perioadei şi astfel ne va impune tuturor această soluţie, atunci vor fi probleme reale pentru Franţa, Belgia, Olanda ca ţări vecine... Nu vor fi uitate pentru asta”.

Dacă ajung să se spună asemenea lucruri, înseamnă că întreaga chestiune este de acum una de credibilitate politică a Uniunii Europene şi a liderilor săi puşi să demonstreze dacă sunt în stare să-şi respecte propriile decizii solemne. Cu asta se va intra în alegerile europene şi cu asta va începe marea bătălie de declaraţii electorale pe teme europene.