Europeanul turmentat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dragă Mihai, este timpul să pun în cuvinte ceea ce cred despre identitatea europeană. Nu doar pentru că, de fapt, aşa ne-am cunoscut, cu tine căutând răspunsuri, la Alba Iulia, într-o dezbatere dedicată identităţii europene, în care comisarul european pentru Agricultură, Dacian Cioloş, explica, răspunzându-ţi, că a fi european nu înseamnă o calitate, ci o stare.

Şi nici pentru că, din păcate, timpul a fugit foarte repede iar eu am întârziat poate fără justificare acest răspuns. Ci pentru că acum, în sfârşit, îl am.

Este un răspuns pe care l-am întâlnit, în diverse variante, în câteva locuri, texte, la câţiva oameni, dar de fiecare dată aveam impresia că lipseşte ceva. Că niciunul din ele, nicio variantă, nu ajunge la esenţa calităţii de european. A trebuit să călătoresc în câteva oraşe, state, să citesc o groază de cărţi, să întâlnesc o mulţime de oameni şi, nu în ultimul rând, ci chiar în primul, să întorc această noţiune, pe Facebook, cu tine, pe toate părţile.

Dacă îţi aduci aminte, ajunsesem chiar la coincidenţe de opinie, la idei similare, sau apropiate, într-un vals tembel al unor concepte, sinonime, paradigme, care şi ele, se apropiau destul de mult de ceea ce simţeam, de fapt. Nu râde, cuvântul simţ, sau sentiment, îşi are locul aici, şi cred că nici Umberto Eco nu se înşela atunci când remarca acelaşi lucru. Cuvintele care au o legătură cu afectul, cu inima, nu cu creierul, sunt foarte desuete. Pot părea la fel de lipsite de valoare ca şi cuvintele care definesc stări patriotice. Ce înseamnă a spune sunt român decât un pleonasm? Când de fapt atitudinea, gesturile, privirea, ne trădează? Cuvintele, limba în care visăm şi cea în care exprimăm sentimente primare.

"Credeţi că sunt prea sentimental dacă spun că "europenii nu se nasc ci sunt construiţi"/ "Europeans are not born but made"? Nu cred că un pasaport european îţi oferă statutul de european".Cam aşa îmi scriai tu în decembrie. La 3000 de kilometri distanţă, nu eram departe de această opinie atunci când mă întrebam: "O mare iubire are nevoie de acte ca să existe?" Şi continuam: "Poate că ne-am obişnuit de fapt atât de mult cu starea de spirit pe care conceptul o impune încât nici nu ne mai dăm seama că de fapt chiar avem cu toţii cetăţenia europeană, şi că de fapt nu avem nevoie de nimeni şi de nimic ca să o conştientizăm. Dincolo de libera circulaţie, de anumite drepturi, a fi cetăţean european este o senzaţie, asemeni tuturor senzaţiilor. O multitudine de factori, multilingvismul, spiritul deschis, generozitatea, credinţa în valorile europene, capacitatea de adaptare şi acceptarea celuilalt".

Revenim deci la senzaţii. "Ce ingrediente ar trebui un european în devenire să deguste ca să poată fi certificat european? (să vorbească cel puţin o limbă străină, să facă Erasmus, să aibă cel putin 20% dintre prietenii de pe Facebook străini?..)". Întrebările tale, interogaţiile tale retorice, până nu demult, se întâlneau în eter cu anumite senzaţii pe care le aveam şi eu, cu întrebări pe care nu încetez să mi le pun de câţiva ani încoace. Două au fost evenimentele care au declanşat în mine această nevoie de acum atavică: mă simt europeană, simt că regiunea din care provin, Transilvania, contează mai mult decât ţara, dar nu înţeleg de ce. Un Nichita Stănescu ar fi spus, o spune, chiar, "nu trebuie să înţelegi, ci să simţi".

În 2007, când am avut primul comisar european, imediat după intrarea României în UE, Amin Maalouf a fost mandatat de Comisia Europeană să conducă un studiu asupra a câte limbi străine ar trebui să vorbească un european. Din grupul său de lucru făcea parte şi Sandra Pralong, fost director de comunicare la Newsweek. O eminentă lingvistă, analistă, europeană. A fost anul în care l-am aplaudat în picioare pe comisarul Leonard Orban, care a avut tupeul de a-şi rosti discursul de la Sorbona în limba română, nepăsându-i de lipsa traducătorilor şi a nedumeririi organizatorilor. Nu ştiu cât a înţeles sala dar la final a fost aplaudat lungi minute.

Atunci am înţeles ceea ce cred că te-ai săturat deja să asculţi: cuvintele au importanţa pe care le-o dăm. În acel moment am înţeles că şi limba română contează. Că şi celelalte limbi contează. Nu doar engleza, franceza, spaniola, germana...ele contează pentru că trec prin filtrul nostru personal. Noi suntem mijloacele de locomoţie ale acestui aspect al europeanităţii. Erasmuşi fără voie prin schimb, magie, diversitate, generozitate, deschidere, heteroclism, tot.

Al doilea eveniment declanşator a fost o discuţie nocturnă, la Arcachon, la Tribunele Presei, organizate de Courrier International, cu directorul adjunct al El Pais, Xavier Vidal-Foch. Explicând de ce iubeşte Presseurop, acel site pe care îl ştii, pe care l-ai descoperit, l-ai îndrăgit, l-au auzit, ai pus un chip, un nume, şi o senzaţie, o tristeţe, de curând (înşiruirea de verbe nu este întâmplătoare!) a spus că el îi aduce aproape de înţelegere şi de ceea ce sufletul său de european are nevoie presa din statele ale căror limbă nu o vorbeşte. Dar că ceea ce îl enervează cel mai mult este faptul că jurnaliştii din ţările respective scriu prea des într-un stil factual, limitat, foarte naţionalo-naţionalist, ca şi cum ar scrie doar pentru ei, pentru ţara lor. "Când o să priceapă odată oamenii aceştia că Europa este un imens Babel şi că ce scriu ei este citit şi în altă parte? Când o să iasă din provincialism?" Mai spunea, când l-am întrebat ce înseamnă pentru el un jurnalist european, că este un jurnalist care a călătorit în alte regiuni ale Europei, care vorbeşte cel puţin trei limbi străine şi care a citit cartea lui Maalouf, "Identités meurtrières". Aceasta pentru că fiecare din noi este un artefact superb, compus din mai multe identităţi, care nu aşteaptă decât să fie lăsate să iasă la suprafaţă.

Este ceea ce ţi-am spus la Alba Iulia. Este, recunoaşte, erasmicitatea...acea capacitate a fiecăruia din noi de a nu ţine cont de constrângeri, de prejudecăţi, de timpuri şi vârste, de origini şi situaţii, acea sine qua non pentru mine care ar trebui să facă parte din ADN-ul tuturor europenilor. Tuturor copiiilor, al liceenilor, al pensionarilor, cum vrei tu.

Ce ingrediente deci ar trebui degustate pentru a fi european? Am să-ţi răspund amintindu-ţi un gest pe care tu l-ai considerat anodin. Nu foarte important sau nu demn de păstrat în amintire. Să zicem că tu ai reacţionat la gestul pe care l-ai făcut maşinal ca birocraţii Uniunii Europene. Ai împărţit nu de mult, pe reţelele de socializare, un cântec al lui Tom Odell. Apoi într-un tren, Until The Ribbon Breaks.  Cam cum împarte ceva Bruxelles cu Bucureştiul, sau Parisul. Mi-a plăcut, şi am făcut ca tine: "Eu când găsesc o melodie care mă înmoaie o sacrific până la ultima picătură şi ultimul decibel. Adică o ascult des, dacă nu era clar", mi-ai spus. Apoi, la un moment dat, am început să caut informaţii despre ea: la început nu ştiam cum se numeşte. Am căutat să o reascult şi singură. Nu am reuşit să o găsesc. Mi-ai trimis-o, deci m-ai ajutat. În fine, după un timp, într-un alt context, la fel de ciudat, mi-ai arătat videoclipul. L-am privit à deux. M-am surprins plângând pe toată durata sa (nu ai observat nimic), căci provine dintr-un film care nu mă lasă rece niciodată.. Dintr-o poveste pe care o ador şi cu care am "fost lovită" de curând:  un prieten din Paris mi-a cerut să fac parte, de Saint Valentin, din juriul care nota clasa lui de actorie de la Paris. Shakespeare. Romeo şi Julieta. Coincidenţe? Poate. "Coincidenţele dau roade, always!!!", mi-ai scris, în  alt context. Foarte româneşte spus, ceea ce ai făcut, hautain (Bruxelles?) a atins o coardă extrem de sensibilă. După, cerând să ascult piesa, aceeaşi, într-un alt decor, am plâns din nou. Fusesem din nou atinsă, cu aceeaşi senzaţie, afect. Nu ai observat. Dar lacrimile s-au verificat/reiterat.

Cam aşa este cu a fi european: întâi împărtăşim valori, apoi le gustăm, le auzim, visăm la ele, le aşteptăm, le vedem, ne plac, ne locuiesc, ne îmbrâncesc, şi devin dureroase atunci când lipsesc. Odată ce ai gustat din ceea ce înseamnă a fi european, devine o stare, o senzaţie, o parte din tine. Nu mai are nicio importanţă că executivului de la Bruxelles nu îi pasă foarte mult de faptul că un român a învăţat, simţit, ce înseamnă a fi european, prin deschiderea frontierelor, prin practicarea limbii, prin contactul cu alte persoane, prin puterea de a switcha de la o limbă la alta în funcţie de interlocutor, de a ne adapta la un mediu sau altul, ci important este faptul că acum acel român ştie ce înseamnă a fi european: a auzit, văzut, simţit.

Deci, a fi european este o chestie de afect? Pentru mine, da. Este o atitudine, o iubire care nu are nevoie de acte, care depăşeşte cu curaj şi încăpăţânare toate graniţele, şi care rămâne. Nu este dată de un paşaport, şi nici de un titlu. Ci de capacitatea de a ne decomplexa, de a ieşi din papucii de casă în care alţii ne-au pus, de a vibra. Nu o pălărie cu care ne mândrim, ci un substantiv propriu firesc, care curge cu naturaleţe şi bun gust. Cu eleganţă.

Acum, acest european este turmentat. Îşi spune, asemeni personajului din Caragiale, "eu cu cine votez?" Identitatea europeană este văzută de mulţi politicieni ca un drum cu o singură direcţie, impusă de sus, un drum cu o singură limbă, o singură monedă unică. Este adevărat că nu există drum, că el se face mergând. O stiu de pe vremea studiilor din Braşov. Dar problema este că drumul este accidentat, la înălţime, neasfaltat, şi nu are parapet. Nu are nicio siguranţă: monedă fără politică fiscală armonizată, libera circulaţie dar îngrădită de inexistenţa unui cod al muncii comunitar, mari discrepanţe între taxe, valori, salarii, nimic nu este cum trebuie. Cam ca un sentiment fără înveliş şi nume.

Ce-ar trebui să facem cu toţii acum? Cred că în niciun caz să stăm şi să aşteptăm, ci să mişcăm lucrurile. Prin orice. Prin întrebări, prin supuneri de proiecte, prin gesturile pe care le facem şi prin ceea ce spunem. Prin atitudinea de respingere a ceea ce nu ne place şi a ceea ce nu merge. Europeanul turmentat, asemeni oricărui cetăţean turmentat, are nevoie de puncte de sprijin. Ar fi bine ca acestea să vină de la noi. Are nevoie de prises de conscience. Ceea ce se decide la Bruxelles, printr-un gest fără importanţă, se resimte aiurea. L'effet papillon. Bruxelles ar trebui să iasă din turn si să înteleagă că contează. Până când nu va fi prea târziu.

Rămâi cu bine. Cu drag,

Iulia

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite