Euro: unde a avut doamna Thatcher dreptate şi unde nu

Bilanţul economic al doamnei Margaret Thatcher, ca prim ministru al Marii Britanii (MB), este foarte controversat. Unii accentuează „şocul” ca formă de supply side economics (stimulare a ofertei), pe care l-a aplicat unei economii/societăţii văzută în amorţire şi captivă a unor sindicate „inflexibile”.

Alţii, arată cu degetul la fracturi în societate, la o lipsă de compasiune faţă de cetăţeni, la dispariţia unor ramuri tradiţionale şi pierderea excelenţei în industrii de vârf. Doamna Thatcher a fost la originea unei schimbări radicale de abordare în politica economică, care a rezonat cu politici de peste Ocean aplicate de administraţia Ronald Reagan. În continuare vreau să punctez mai ales un  aspect: atitudinea faţă de crearea zonei euro.

Doamna Thatcher a avut o poziţie lipsită de echivoc, de respingere a intrării MB în zona euro. Nu a crezut în îndemnurile unor comilitoni de vârf din Partidul Conservator, de a alătura MB proiectului monedei comune. Poate instinctul, poate amprenta suveranistă a relaţiei dintre MB şi alte ţări din UE, poate sfaturi de la consilieri economici (pe prof. Alan Walters am avut posibilitatea să îl cunosc la câteva dezbateri) au cântărit  în decizia luată. Opinia mea este că toate aceste ingrediente au contat în algoritmul alegerii făcute. Având şi beneficiul analizei retrospective vedem că poziţia doamnei Thatcher a fost corectă. 

Criza adâncă a zonei euro este mai mult decât una a sistemului financiar; ea împleteşte dificultăţi enorme ale băncilor cu o organizare defectuoasă instituţională şi de politici, cu diversitatea prea mare între economille componente. Respect, fără a împărtăşi aceeaşi paradigmă, gândirea lui Milton Friedman şi îl apreciez deopotrivă pe Martin Feldstein. Ambii au judecat cu scepticism proiectul monedei comune aşa cum a fost gândit şi apoi pus în aplicare. În 28 august, 1997, Friedman a scris un text cu tâlc  „Euro: Unitate Monetară către Vrajba Politică?”. El remarcă că demersul de creare a monedei unice a fost motivat în principal de politică (nu de raţiuni economice), de dorinţa de a lega Germania şi Franţa în mod indestructibil „pentru a face un viitor război european imposibil” - este ce recunoşteau şi oficialii europeni ai vremurilor. De altfel, acest deziderat este mai mult decât onorabil. Dar tot el spunea că euro va exacerba dispute politice din cauza unor şocuri asimetrice, care ar putea fi mult mai uşor amortizate de modificări ale ratelor de schimb. Concluzia sa era că uniunea monetară va submina coeziunea politică. La fel a gândit şi Martin Feldstein într-un articol din Foreign Affairs din aceeaşi perioadă. Şi nu puţini economişti germani şi din alte ţări europene au privit cu mefienţă modul în care s-a introdus euro, între ei fiind Otmar Issing, primul economist şef al BCE.

Necazurile de acum ale zonei euro, atmosfera foarte apăsătoare cu operaţiuni de salvare (bail out) ce se ţin lanţ, cu mari divergenţe în găsirea de soluţii, inclusiv în privinţa formării unei uniuni bancare, arată că poziţia doamnei Thatcher a fost corectă din punct de vedere al judecăţii economice. Un temei de adoptare a monedei comune ar fi putut fi contrabalansarea forţei economice a Germaniei reunificate, care este, vedem, copleşitoare în zona euro. Mai ales că doamna Thatcher ca şi Francois Mitterand şi liderii italieni au privit cu mefienţă reîntregirea Germaniei, care modifică balanţa puterii în Europa.

Dar se vede că argumente de ordin economic au prevalat în cele din urmă şi cred că bine a fost pentru MB. Să ne imaginăm un contrafactual de genul: o MB în zona euro, cu un sector financiar supradimensionat, cu deficite externe mari induse de erodarea poziţiei industriei prelucrătoare autohtone. Care ar fi fost costurile pentru MB în ipoteza necesităţii de a avea corecţii ale deficitelor mari, în condiţiile în care nu poate utiliza cursul de schimb şi nici politica monetară proprie. Şi, repet, cu un sector financiar supraexpandat, care ar fi cauzat daune teribile bugetului public. Am fi avut mutatis mutandis cazul Irlanda, la o scară mult mai mare. Care ar fi fost presiunea pe restul zonei euro? Ne putem imagina un bail-out pentru MB, cu sectorul ei financiar aşa de mare? Cine ar fi putut mobiliza resurse pe măsură? Când lira sterlină a ieşit din ERM acum cca două decenii, ca urmare a unor atacuri speculative, MB a avut posibilitatea de a utiliza instrumente de corecţie, cursul de schimb şi politică monetară proprie. Ce ar fi făcut dacă ar fi fost în zona euro, cu un sector financiar atât de mare?

Doamna Thatcher a avut dreptate, cred, în respingerea intrării MB în zona euro în condiţiile date. Dar nu acelaşi lucru se poate spune despre alte decizii. Mă refer la dereglementarea industriei financiare, care a început cu Big Bangul din 1986. Este adevărat că City-ul londonez a ajuns să rivalizeze cu New York, ca centru internaţional al finanţei, dar s-a pus în mişcare o maşină infernală de expansiune a intermedierii financiare, adesea desprinsă de economia reală şi cu efecte destabilizatoare - care au ieşit la iveală în timp. MB a avut ani de creştere economică, care s-au văzut în recuperarea unor decalaje faţă de economii mari, dar s-a bizuit excesiv pe industria financiară şi exploatările de ţîţei şi gaz din Marea Nordului. Dacă măsuri de liberalizare în anumite domenii şi chiar unele privatizări aveau sens, eu cred că s-a greşit prin măsuri duse la extrem, prin renunţarea la măsuri de politică industrială, ceea ce a slăbit poziţia competitivă a MB în industrie. De ce Germania reuşeşte să aibă o industrie auto şi alte ramuri industriale competitive şi Marea Baritanie nu? Este vorba aici de o predestinare? Să credem aşa ceva este o prostie. 

Avem rezultatul unor decizii mai bune sau mai rele luate de-a lungul timpului. Există diferenţe majore între modelul anglo-saxon şi cel neo-corporatist din Germania. Poate că britanicii nu vor să fie precum germanii şi viceversa ca stil de viaţă şi unele modele organizaţionale, de business. Dar unii pot învăţa de la ceilalţi mereu. Ironia face că acum, premierul David Cameron să încerce punerea pe picioare a unei strategii industriale, inclusiv prin resuscitarea învăţământului ingineresc. Şi tot David Cameron continuă o radicală reformă a reglementării şi supravegherii industriei financiare în MB (vezi raportul Vickers şi documente ale Băncii Angliei).

P.S.:  argumentul că proiectul euro a avut ca principală menire asigurarea păcii postbelice poate deconcerta. Fiindcă are sens să ne întrebăm de ce democraţia, valorile demnităţii umane, cele morale, nu sunt îndeajuns pentru a ne apăra de strigoii trecutului.