E vorba despre Tunisia, de unde a pornit primăvara arabă, şi despre Ucraina, locul în care, acum câteva luni, s-a murit pentru integrarea în UE, iar mai apoi - pentru a opri agresiunea Rusiei. Mizele electorale au fost diferite: în ţara din nordul Africii - depăşirea cvasi-monopolului unei forţe politice în legislativ, în Ucraina - dobândirea unei majorităţi pentru popularul preşedinte ales în mai.

De la plecarea lui Ben Ali, s-au mai ţinut alegeri, în octombrie 2011, pentru o Adunare constituantă, care şi-a terminat treaba abia la începutul anului în curs. La primul scrutin, islamiştii de la Ennahda, conduşi de Rachid Ghannouchi, au câştigat detaşat, dar au avut nevoie de o alianţă cu două formaţiuni de centru-stânga, CPR şi Ettakatol, pentru a dispune de o majoritate. Decepţia s-a instalat repede: noile autorităţi nu au adus prosperitate şi locuri de muncă, mult-aşteptate de toţi cei care ieşiseră în stradă pentru a-l îndepărta pe dictator. Violenţa politică a produs victime în rândul extremei stângi, doi dintre militanţii săi de vază - Chokri Belaid şi Mohamed Brahmi - fiind asasinaţi. Pe de altă parte, disputa din sânul Ennahda în privinţa interpretării legii islamice şi a posibilităţii unei politici moderate a complicat şi relaţia autorităţilor cu partea laică a societăţii, dar şi cooperarea internaţională.

Aşa se face că Ennahda a fost obligată să cedeze guvernarea unei echipe de tehnocraţi, la începutul lui 2014. Încet-încet, principalul adversar al formaţiunii islamiste a devenit Nidaa Tounes, o alianţă eclectică, reunind partide de stânga şi de centru-dreapta, dar şi foste cadre din RCD, partidul lui Ben Ali. Alianţa a fost creată în 2012, în jurul lui Béji Caïd Essebsi (87 de ani, foto dreapta), primul premier al tranziţiei şi fost colaborator al lui Bourguiba, a cărui moştenire a revendicat-o. Alţi politicieni s-au reclamat de la Destour, mişcarea creată în 1920 pentru a obţine independenţa ţării. A fost creionat astfel un spaţiu public în care îşi dau mâna forme diferite de nostalgie şi diverse interpretări ale islamului.

În preajma alegerilor generale din această toamnă, faptul cel mai semnificativ părea să fie, însă, fragmentarea extremă a scenei politice. Într-adevăr, pentru scrutinul legislativ, care va distribui 217 fotolii de deputaţi, au fost depuse 1327 de liste, toate paritare, întrucât legea tunisiană obligă la alternanţa bărbat-femeie în seria de candidaturi. Ca şi acum trei ani, s-a spus că multe partide înseamnă avantaj pentru islamişti, care au reţelele cele mai bune în teritoriu. La prezidenţiale, fixate pe 23 noiembrie şi 28 decembrie, au fost acceptate 27 de candidaturi, 41 au fost respinse, iar alţi 2 candidaţi s-au retras. Ennahda nu va avea un candidat la funcţia supremă, aşa că unii au speculat că s-ar fi pus la cale un „blat” - nu suntem unici, când e vorba despre suspiciuni şi scenarii! - astfel încât Nidaa Tounes să dea preşedintele, iar Ennahda să conducă guvernul. De fapt, deşi oferta partizană e bogată, opinia publică se vădeşte demobilizată în faţa provocării democratice: conform unei anchete IRI, 50 la sută dintre tunisieni cred că ar fi bun un regim autoritar. Prezenţa a peste 1 milion de refugiaţi libieni nu a simplificat ecuaţia economică: aproape 60 la sută din cetăţeni consideră că, din punctul de vedere al resurselor, situaţia e foarte proastă. Toată lumea aşteaptă revenirea turismului - mare sursă de venituri - la nivelul din 2010, dar miracolul nu s-a produs, deoarece întreaga zonă e încă percepută ca nesigură.

În Ucraina, nesiguranţa e şi mai mare, fiindcă ţara e în război, iar reformele sunt, în asemenea dramatice condiţii, mai greu de realizat decât într-o situaţie normală. Alegerile s-au ţinut fiindcă Petro Poroşenko, ales triumfal în primăvară, a vrut să lucreze cu un parlament diferit de cel format în vremea lui Ianukovici. Rezonabil, nu? Partidul Iuliei Timoşenko - Batkivşcina - nu voia alegeri înainte de termen, fiindcă se temea că va pierde sprijinul de care dispunea în legislativ, după scrutinul de acum doi ani, când câştigase o treime din mandate. Arseni Iaţeniuk, premierul care provenea din acest partid, a format un altul - Frontul Popular - anunţând că e gata să colaboreze cu preşedintele. Acesta şi-a constituit propria formaţiune politică - Solidaritatea -, aliată, în vederea alegerilor, în aşa-numitul Bloc Poroşenko, cu formaţiunea UDAR a primarului din Kiev, Vitali Klitciko. În schimb, Partidul Regiunilor, în trecut cel mai puternic de pe scena politică, a dispărut practic, având 1-2 procente în sondaje şi refuzând să intre în cursa electorală. Câţiva militanţi s-au refugiat în alte formaţiuni, mai cu seamă în Ucraina Puternică şi în Blocul Opoziţiei, în sprijinul celei de-a doua intervenind, printr-un mesaj video, chiar fostul preşedinte Ianukovici.

Cetăţenii au, în aproape toate regiunile, aceeaşi atitudine ostilă faţă de Rusia, iar sprijinul pentru aderarea la NATO a sporit semnificativ în ultimele luni. Partidele au urmat, în mare, aceste curente de opinie, vocile care cer neutralitate după model finlandez fiind ultra-minoritare. După ce pierzi peste 3.700 de vieţi, nu prea ai alternativă. Un caz aparte e, totuşi, cel al Partidului comuniştilor, a cărui dizolvare a fost cerută în iulie, după ce a susţinut anexarea Crimeii: pentru aceşti prieteni ai lui Putin, alegerile din 26 octombrie au fost un simulacru, fiindcă sunt urmarea EuroMaidanului, pus la cale de americani. Alegătorii i-au sancţionat sever pentru acest delir. Alegerile nu s-au putut ţine în Crimeea şi nici în 15 din circumscripţiile din Doneţk şi Lugansk. În celelalte 17, separatiştii au anunţat alegeri pentru 2 noiembrie, spre iritarea Kievului, care a cerut Moscovei să le blocheze. Ca şi în Tunisia, fărâmiţarea politică e mare - au fost în cursă 29 de partide -, dar în Ucraina există o particularitate, şi anume că numărul de candidaţi independenţi a depăşit cu mult numărul celor susţinuţi de partide! Adaug că, dacă la Tunis, participarea la un miting e plătită cu 30-50 de dinari, la Kiev mita se dă în hrişcă. În fine, preiau aici o informaţie dintr-o depeşă Reuters: cetăţenii ucraineni au fost mult mai preocupaţi de cumpărarea unui radiator decât de alegeri.

Rezultatele au adus surprize. În Ucraina, primele două locuri au fost ocupate, cu procente foarte apropiate, de cele două formaţiuni recent create: Blocul Poroşenko şi Frontul Popular, în vreme ce formaţiunea Iuliei Timoşenko (foto dreapta) a avut emoţii la intrarea în Parlament. Scorul foarte bun obţinut de Iaţeniuk îi dă acestuia prima şansă la postul de premier, iar coaliţia care-l va susţine va include probabil şi Samopomoşci, partid creştin-democrat creat şi el în urmă cu un an şi jumătate şi condus de primarul din frumosul oraş Lviv. Opţiunea pro-europeană din mai, de la scrutinul prezidenţial, e astfel consolidată, chiar dacă partidul preşedintelui nu obţine nici măcar un sfert din voturi, în condiţiile în care unele sondaje anunţau că va lua chiar 30 de procente. Independenţii au câştigat o sută de mandate, în vreme ce ultra-naţionaliştii şi radicalii au adunat doar circa 10 la sută, invalidând teza - atât de dragă Moscovei! - a unei "influenţe fasciste" semnificative în Ucraina.

În Tunisia, buletinele se contabilizează mai greu decât în alte părţi. O ştiu din proprie experienţă: la scrutinul din 2011, am fost observator, din partea Parlamentului European, iar numărarea a durat efectiv mai mult decât votarea. De data asta, după primele estimări din noaptea de duminică spre luni, care luau în seamă un sfert din buletine, Nidaa Tounes avea 6-7 procente peste Ennahda. Rezultatele - încă parţiale în momentul publicării acestui articolul - au confirmat victoria laicilor, care vor avea cu 15 mandate mai mult decât islamiştii. Rămâne de văzut dacă majoritatea va fi formată de primele două clasate sau dacă Essebsi va găsi suficient de mulţi aliaţi conectaţi ideologic pentru a trimite Ennahda în opoziţie.

Văzute din Europa, rezultatele celor două scrutine au un punct comun: dau speranţe pentru un plus de stabilitate în două democraţii fragile, situate în vecinătatea noastră imediată. Diferenţa dintre ele este, pe de altă parte, uriaşă, iar ea nu priveşte faptul că, într-un loc, conflictul politic dominant e suprapus peste clivajul laic-religios, în timp ce în celălalt, războiul cu Rusia acaparează toate energiile. E ceva şi mai interesant decât asta. Strict politic vorbind, în Tunisia, forţele Vechiului Regim au reuşit să-i domolească pe islamişti, în vreme ce în Ucraina actorii de ieri - Ianukovici, comuniştii, dar poate şi Timoşenko - par a fi fost scoşi definitiv din scenă.