Poate vă amintiţi de UKIP, partidul care, în Marea Britanie de dinainte de referendumul pentru ieşirea din UE, avea cel mai înfocat, ireductibil, xenofob şi rasist mesaj pentru despre nevoia ieşirii cât mai urgente a ţării din proiectul comunitar european. Cu prim argument - şi de asta chiar trebuie să vă amintiţi - că nenorociţii de români sau de bulgari, săracii şi dezavantajaţii Europei, aveau ca singură menire existenţială să vină în număr cât mai mare pentru a fura locurile de muncă ale britanicilor, sigurul lor argument era că, din cauza mizeriei de acasă, erau gata să accepte orice umilinţă, orice nivel de salariu. Mai afişând şi abjecţii ca astea, propagandă agresivă şi generatoare directă de violenţă intercomunitară:


Asta spunea continuu Nigel Farage, lider UKIP şi europarlamentar de vază în grupul unde activa şi Marine Le Pen şi alţii cu aceleaşi convingeri politice. Acesta era mesajul pe care, până la urmă, l-au crezut mulţi cetăţeni britanici, motivaţie suficientă pentru  spaima reală care le-a deformat într-atât percepţia despre Europa încât au acceptat intrarea într-o aventură nu numai politică ci care marchează şi intrarea într-o nouă etapă istorică, cu costuri care încep să fie deja dezastruoase şi, în viitorul apropiat, ar putea provoca o situaţie realmente catastrofală pentru supravieţuirea entităţii statale denumită Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
 
La alegerile locale de joi, UKIP a înregistrat un dezastru electoral major, dar rezultat perfect logic deoarece, confruntaţi cu primele semne ale marii crize care va urma, britanicii au sancţionat pe cel pe care l-au identificat drept primul responsabil al unei uriaşe mistificări, parte dintr-un scenariu menit să ducă într-un final la dispariţia proiectului european. Idee pe care o discutau între ei reprezentanţilor partidelor de extremă-dreapta, naţionaliste şi anti-europene din grupul politic respectiv (şi mai apoi în Internaţionala partidelor extremiste a cărei primă reuniune a avut loc la Sankt Petersburg) era că că momentul BREXIT avea să fie doar momentul glorios de început al unui proiect care să se dezvolte succesiv în mai multe ţări europene. Planul era ca, pentru maximum de credibilitate, să înceapă să câştige succesiv în Marea Britanie, Olanda şi Franţa, pentru ca mai apoi să cuprindă statele sărace ale sudului european, reunite deja de Grecia într-o alianţă politică pe care acum încearcă s-o extindă înspre ţările din Balcanii de vest şi înspre Bulgaria şi România, cu sprijinul ideologic al Grupului de la Vişegrad.
 
Numai că realitatea post-Brexit s-a dovedit imediat într-atât de problematică, încât au început să apară frâne naturale. Severe şi evidente. Dezastrul economic care se anunţă în Marea Britanie este doar la început, fiind marcat deja de retragerea unor mari companii multinaţionale şi de ezitarea din ce în ce mai manifestă de a se încheia contracte de mari dimensiuni şi pe termene lungi cu companiile britanice care vor ieşi din Uniunea vamală şi, în raport cu UE, vor avea în cel mai bun caz un statut special (dacă iese negocierea privind Uniunea vamală), fie cel de „ţară terţă“ precum Mongolia sau Chile.
 
Sigur că acum britanicii, mai ales tinerii, realizează proporţiile în care viitorul lor profesional va fi afectat, odată cu închiderea porţilor de acces către studiile în regim comunitar asigurate până acum oriunde în UE sau la foarte generoasele burse de studiu universitar, de masterat, doctorat sau de post-doctorat din banii comunitari. Fiind acum obligaţi să se gândească ce şanse reale vor avea de a putea vreodată accesa deosebit de costisitorul sistem de învăţământ de acasă, mult sărăcit şi el de plecarea estimată a multor contribuitori din UE, tineri care, în cel mai bun caz, vor avea nevoie de vize speciale de şedere. 
 
Iar foarte probabila dispariţie a UKIP nu rezolvă cu absolut nimic problemele uriaşe pe care le-a creat şi nu are cum să şteargă niciuna dintre consecinţele situaţiilor istorice pe care le-a creat. 
 
Aceasta este marea problemă a prezentului şi care, cu absolută certitudine, se repeta în cazul unei experienţe similare reuşite de unul dintre partidele extremiste din Europa. Şi poate partidul respectiv va plăti prin dispariţie şi, probabil, printr-o condamnare morală la tribunalul simbolic al istorie. Între timp însă, iarăşi cu absolută siguranţă, urmează să plătească toţi ceilalţi. Plătim noi toţi cei care plătim sau vom plăti consecinţele economice, sociale, de securitate, pe care le va provoca mişcarea respectivă. Şi, aşa cum se dovedeşte în cazul Marii Britanii, perspectivele sunt de penalizare (nimeni nu ştie încă în ce măsură) a propriilor cetăţeni. Nu se ştie exact proporţia viitoarelor consecinţe deoarece, la un an şi ceva de momentul despărţirii definitive de UE nu se ştie dacă separarea va fi în termenii unui acord sau dacă ruptura va fi cea luată în calcul şi de premierul Theresa May, adică un „hard Brexit“, ruptură totală şi fără acord, fără reguli. Nu e o situaţie teoretică. Atât la Bruxelles, cât şi la Londra se fac calcule privind consecinţele (mai ales în termeni de costuri economice şi încurcături legale.
 
Dar cea mai importantă lecţie pe care au învăţat-o adepţii proiectului european este că BREXIT-ul poate fi un fenomen repetitiv atâta timp cât evoluţia începută odată de părinţii fondatori ai Europei avea să rămână la acelaşi punct de indiferenţă produsă de comoditatea belşugului, cea în care a explodat problema britanică. Ceea ce se întâmplă acum, adică ideea politică a „Europei care protejează“ care stă la baza noului de proiect de buget pluri-anual al UEcare va fi finalizat la Summitul de la Sibiu, este un răspuns direct la provocarea BREXIT. Neinterzicând nicidecum repetarea sa (înspre entuziasmul şi unora dintre liderii noştri politici), dar arătând mai clar care sunt marile proiecte strategice ale Europei prosperităţii şi securităţii comune. Cine va vrea să meargă pe acest drum, asta trebuie să-şi asume, cu beneficii şi obligaţii reunite.
 
Cine nu, va sta şi va privi de pe margine, mormâind revendicativ contra „ălora“. Termen generic care desemnează, după cum ştiţi foarte bine, pe toţi cei care au o viziune şi sunt gata să sacrifice ceva pentru realizarea ei. Dar se poate şi altfel, cu mititei şi manele, în curtea blocului, fericiţi, indiferenţi şi posesori ai unui dispreţ mortal faţă de străinezi care, oricum, după cum zice orice trol chiar din prima sa săptămână de activitate, „n-au dreptul să vină să ne dea nouă lecţii“. 
 
Dar şi un semn bun, dispare UKIP!