La prima citire, pare echitabil şi just: toate simbolurile religioase vizibile, cum ar fi crucifixul creştin, hijab-ul/vălul islamic al musulmanelor, kippah bărbaţilor evrei, turbanul adepţilor sikh etc. prezintă o calitate intrinsecă – suspectez, evidentă în sine, pentru că rămâne neexplicitată discursiv – responsabilă de agravarea disensiunilor şi a evidenţierii unor diferenţe pernicioase la locul de muncă. Să nu uităm, totuşi, că uneori putem fi seduşi de sofismele antrenate de utilizarea unei terminologii laxe, neverificate: ce înseamnă, mai riguros semantic, un simbol religios? Funcţionează, semiotic, un hijab la fel precum un crucifix? Este legitim să interzicem tot ceea ce noi considerăm a fi simbol religios fără a analiza în ce măsură acel simbol respectă o convenţie interpretativă unitară pentru a funcţiona ca atare şi fără a lua în considerare modalitatea inextricabilă în care acesta se împleteşte cu alte drepturi individuale fundamentale a căror anulare implicită nu este atât de facil de argumentat?

În primul rând, hijabul nu reprezintă, doctrinar, un obiect, ci mai degrabă un mod de expunere a trupului în conformitate cu anumite norme islamice ale modestiei, cu menţiunea că aceste norme islamice au fost întotdeauna plurale şi aflate în evoluţie, existând, pe lângă consacratele rigori vestimentare asociate hijab-ului sau niqab-ului (vezi definiţiile mai jos în text), şi definiţii ale modestiei care luau în considerare remanierile acestui concept în funcţie de normele variate ale societăţilor din diferite epoci şi spaţii culturale. Astfel, au existat savanţi musulmani pentru care o femeie care avea părul, braţele şi pulpele picioarelor descoperite respecta normele hijab-ului, termenul de hijab desemnând aici, în sens etic extins, modestia. A avea o eşarfă care îţi acoperă părul, de obicei în stil „arăbesc”, nu este un simbol al islamului, ci unul dintre variatele moduri în care o femeie musulmană, care îşi asumă această definiţie a modestiei, decide să lase expuse privirii celorlalţi doar anumite părţi ale trupului său. Dacă musulmana renunţă la a purta acea eşarfă şi o înlocuieşte cu o bluză pe gât şi o pălărie chic, cât se poate de onest seculară, neutralitatea mediului de lucru este reasigurată? Din perspectiva femeii musulmane, ea continuă să se îmbrace la fel de „islamic” şi în această versiune fashion a sa câtă vreme zonele accesibile privirii rămân aceleaşi. Dar dacă - aşa cum de altfel le sugera cu ceva ani în urmă un ayatollah şiit, Hussein Fadlallah, musulmanelor supuse unor astfel de legiferări coercitive - femeia va purta o perucă şi o maletă la serviciu? Ea rămâne la fel de musulmană şi de hijabi; oare chiar ne deranjează atât de mult stilul în care este aranjat un batic?

Hijabul este o practică foarte personală de expunere a corpului, extrem de delicat întreţesută cu decizii care privesc autonomia unui trup femeiesc, cu dreptul de a alege cum anume doreşti să gestionezi privirea celorlalţi asupra propriului trup.

Identitatea religioasă se poate face subversiv cunoscută şi prin numele afişat pe ecusonul purtat de către o persoană la locul de muncă; vor deveni private şi ecusoanele sau vom cere schimbarea numelor atipice în unele mai „neutre”? Cât de pragmatic posibilă este aplicarea acestei interdicţii, cum vom decide care semne religioase sunt intolerabile şi, simultan, suprimabile, şi care sunt inevitabil destinate intruziunii în spaţiul public? Neutralitatea la locul de muncă poate fi periclitată şi de susţinerea unor echipe de fotbal diferite, simpatiile divergente pot fi sursa unor conflicte şi mai sângeroase decât cele religioase: de ce ne-am opri la interzicerea doar a simbolurilor religioase, politice şi filosofice? Femeia atee care suferă de alopecie şi îşi acoperă capul cu o eşarfă poate obţine o derogare legitimă sau creează confuzii cu iz islamic? Va fi de-a dreptul hilar şi poate că unele femei musulmane vor avea inventivitatea şi mijloacele financiare necesare de a se juca vestimentar pentru a respecta cu pioşenie înregimentarea în laicismul noilor confecţii, însă altele, probabil, vor renunţa la un loc de muncă în care sunt blamate pentru orice prelingere incontinentă a identităţii lor religioase în spaţiul public.

Aşadar, hijabul nu este un simplu obiect pe care îl laşi acasă, în sertar, alături de cruciuliţă. Hijabul este o practică foarte personală de expunere a corpului, extrem de delicat întreţesută cu decizii care privesc autonomia unui trup femeiesc, cu dreptul de a alege cum anume doreşti să gestionezi privirea celorlalţi asupra propriului trup. O cruciuliţă poate fi înlocuită, sub imperiul legii şi al necesităţii de a supravieţui, cu un lănţişor cu o pisicuţă (clasicului medalion cu Nefertiti s-ar putea să îi fie ataşate alte nebănuite, ilicite decodări); corpurile femeilor nu pot fi însă separate de această practică a hijabului, de aici şi problemele ridicate de dreptul inalienabil al acestora la autodeterminare, de dreptul lor de a-şi manifesta cea mai simplă şi, teoretic, universal autorizată, formă de posesie: aceea asupra propriului corp. Neîntâmplător, atunci când hijabul apare cu seninătate încadrat taxonomic în această categorie a unor simple simboluri religioase, femeile musulmane se simt încă o dată reificate. Corpurile lor devin parte al unui perseverent - deşi variat modulat istoric - proces de obiectificare, redevin simple obiecte aranjate studios pe un raft ideologic, obiecte ale căror exhibare şi utilizare este reglementată precum purtarea unui tricou cu Buddah sau Iisus.

În al doilea rând, hijabul (termen folosit aici generic pentru a desemna tipuri diferite de vestimentaţie islamică, de la hijabul propriu-zis, un fel de eşarfă care acoperă integral părul şi gâtul femeilor musulmane, la niqab, un tip de văl care ascunde aproape toate trăsăturile faciale ale femeii, lăsând doar ochii la vedere) nu prezintă semnificaţii simbolice fixe şi exclusiv religioase. Fiecare femeie musulmană, în funcţie de propriile sale intenţii şi motivaţii, colorează ideologic diferit această practică vestimentară. Semnificaţiile atribuite vălului islamic au fost, istoric şi personal, cât se poate de versatile: pentru unele femei musulmane hijabul a funcţionat ca un indicator al apartenenţei la o anumită clasă socială (sclavelor musulmane, de exemplu, li s-a interzis purtarea hijabului; nu religia era vizată prin exhibarea unui văl, ci statutul social aparte), pentru alte femei, probabil majoritare, a devenit un simbol al recluziunii spirituale, al devoţiunii religioase şi al practicării unui anumit tip de asceză (insist asupra termenului general de spiritualitate, întrucât nu reprezintă un monopol al femeilor musulmane, călugăriţele creştine asumându-şi o vestimentaţie identică, dublată însă şi de izolarea concretă de lume). Alte femei musulmane au recurs la purtarea hijabului ca un manifest, deloc paradoxal, feminist, acoperirea extensivă a trupului materializând vestimentar contestarea consumerismului occidental, reificarea şi sexualizarea excesivă a femeilor, identificând în practica hijabului o anumită formă de reluare în posesiune a propriului corp şi de manifestare a autonomiei. În funcţie de contextul socio-politic, hijabul a funcţionat ca un simbol al denunţării politicilor colonialiste opresive (vezi femeile egiptene musulmane practicante sau nominale care au purtat hijab ca reacţie la politicile colonialiste britanice) sau al unor politici agresive de occidentalizare (iraniencele, chiar şi marxiste, care au purtat hijab în manifestaţiile împotriva Şah-ului).

Purtarea strict culturală a hijabului, fără asocierea cu o practică islamică consistentă, este iarăşi o opţiune a unor femei interesate doar de perpetuarea unei tradiţii, cutume locale, dezgolite de orice justificări religioase. Important, pentru multe femei musulmane care sunt într-adevăr supuse unor norme patriarhale extrem de coercitive în propria lor familie sau comunitate, hijabul reprezintă o modalitate de emancipare, de integrare pe piaţa muncii, de angrenare într-o viaţă socială activă. Mai ales în ţările cu populaţie majoritar musulmană care impun un anumit cod vestimentar, prezenţa femeilor în spaţiul socio-politic, fie şi condiţionată de un anumit tip de vestimentaţie, permite infiltrarea acestora în poziţii profesionale superioare şi continuarea unei lupte active de remaniere a unor legi discriminatorii şi paternaliste, precum şi această impunere legală a vălului islamic în Arabia Saudită sau Iran. Pe de altă parte, există şi o evoluţie foarte personală şi variată, chiar la nivelul construirii propriei vieţi, de raportare la hijab: femei musulmane încep să poarte hijabul în urma unui proces de intensificare a vieţii spirituale, alte femei musulmane renunţă la hijab, invocând aceeaşi motivaţie. Femeile musulmane, ca oricare altă categorie de femei, sunt foarte diverse şi învestesc cu o pluralitate de semnificaţii practicile vestimentare la care, la fel de variat, recurg. Semnificantul, hijabul, nu trimite la un semnificat coeziv şi unitar care întruneşte consensul interpreţilor în ceea ce priveşte simbolistica sa. În cel mai fericit caz putem desemna o pădure de simboluri, nu toate posedând o conotaţie religioasă. Cât de riguros poate funcţiona astfel hijabul ca simbol religios?

Consecinţele pragmatice ale intrării în legitimitate a permisiunii de a interzice simbolurile religioase mă îndoiesc că vor consta în altceva decât în agravarea polarizării sociale prin amplificarea marginalizării şi ostracizării comunităţilor religioase.

Renunţarea la hijab nu coincide cu ingenua depozitare temporară în dulap, printr-un metodic ritual de pudoare metafizică, a identităţii religioase a musulmanelor; unele aspecte ale identităţii religioase nu pot fi decojite de prezenţa publică a unei persoane fără a-i afecta simultan alte drepturi individuale fundamentale, cum ar fi acela al autodeterminării şi al deţinerii controlului asupra propriului trup. Totuşi, substanţa problemei îmi pare a fi alta: de ce avem nevoie tocmai acum de genul acesta de neutralitate? Este această obsesie a asigurării neutralităţii religioase şi filosofice posibilă sau ne confruntăm doar cu o altă fantasmă ideologică, cu o nouă vânătoare de vrăjitoare post-postmoderne? Cine decide neutralitatea sau „părtinirea” simbolurilor şi cine are competenţa de a decide asupra simbolurilor, în genere? Discursurile produc mai multă scindare şi disensiune decât articolele vestimentare sau simbolurile; cum le vom „neutraliza”? Consecinţele pragmatice ale intrării în legitimitate a permisiunii de a interzice simbolurile religioase mă îndoiesc că vor consta în altceva decât în agravarea polarizării sociale prin amplificarea marginalizării şi ostracizării comunităţilor religioase. Legea este construită normativ drept una „egalitară” şi uniformă, însă, în contextul social şi politic contemporan, femeile musulmane vor fi cele mai afectate de implementarea sa, femei deja triplu dezavantajate pe piaţa muncii: ca femei, ca musulmane şi, adesea, persoane aparţinând vizibil altor etnii. Este firesc să facem concesii şi să respectăm anumite sensibilităţi sociale, dar în ce măsură vom reuşi să nu lăsăm ca aceste decizii să pară a confirma culpa colectivă atribuită musulmanilor, transformându-se într-o măsură punitivă simbolică, consfinţind temerile şi supoziţiile islamofobe vehiculate de adepţii unor partide de extremă dreapta?