Crize peste crize, şi evitarea sau aplanarea lor

Din criza iscată de pandemie pe fondul unor crize şi neajunsuri mai vechi, se degajă viitoare dezastre economice, sociale şi politice. Spre a le reduce dimensiunile, a le amortiza şi depăşi va trebui să le identificăm.

Recesiunea şi inevitabilitatea ei nu mai sunt de mult un secret. Cu cât se prelungesc actualele restricţii, cu atât va fi mai adâncă prăpastia şi mai dureroasă şi traumatizantă căderea, favorizată de mai vechile politici europene de susţinere artificială, prin subvenţionare mascată, a unor întreprinderi prea puţin competitive şi a unor economii prea puţin viabile. Or, ar fi naiv să se creadă că această prăbuşire va rămâne fără ample şi amare consecinţe politice.

Tentaţia tiraniei era tot mai vădită în Europa şi în afara ei şi înaintea pandemiei. S-a articulat vizibil în ascensiunea celor mai diverse extremisme, regimuri autoritare şi totalitare, ca şi în lejera impunere, în democraţii, a unor forme de cenzură. Această propensiune spre autoritarism a crescut sensibil în ultimul timp. Ispita "unităţii de monolit în jurul partidului", cum i se zicea în comunism, a sporit nu în ultimul rând din pricina tendinţei popoarelor de a ceda panicii şi de a uita, ca pe vremea proorocului Samuel, de inţelepciune şi de dragostea de D-zeu, spre a se lăsa, întru înfrângerea duşmanului şi exorcizarea crizelor, pe mâna dorului de o mână forte. Ispita cu pricina a dus, în naraţiunea biblică, la înscăunarea regelui Saul.

Mai nou, aceiaţi sfetnici răi, care sunt frica şi panica, îi determină pe mulţi să accepte fără să crâcnească demersuri intolerabile în condiţii normale. Între ele e decizia premierului Ungariei de a determina Parlamentul de la Budapesta, pe care formaţiunea sa îl domină copios, să accepte propria sa deposedare de putere printr-o lege amintind fatal de ceea ce în Germania s-a numit "Ermächtigungsgesetz".

E vorba de legea de "împuternicire" (a potentatului proaspăt ajuns, prin alegeri democratice, la cârma executivului german) adoptată de Reichstag în martie 1933. Această lege i-a permis lui Hitler să guverneze ca orice şef totalitar, după bunul sau plac: fără să dea socoteală cuiva, dar şi fară să desfiinţeze, formal, forul legislativ, ori să renunţe la constituţia (democratică) a Republicii de la Weimar.

Aceasta nu e o echivalare a Ungariei actuale cu Germania nazistă de odinioară. Dar şi Ungaria a trecut, nu în ultimul rând în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, prin diverse forme de fascism şi două regimuri totalitare. Orice demers care o va repune pe calea dictaturii sau autoritarismului va isca, prin urmare, aprehensiuni cu atât mai justificate cu cât e mai vie memoria istorică şi mai aprigă dorinţa de a învăţa dintr-un foarte sumbru trecut.

S-a obiectat că, în faţa crizei iscate de Corona, şi alte guverne au decretat stări de necesitate, sau au adoptat legislaţii de urgenţă şi reglementări excepţionale. Adevărat. Dar liderii democratici n-au propovăduit niciodată "democraţia iliberală", ca Viktor Orban. Iar statele democratice şi-au anunţat credibil limitarea restricţiilor la strictul necesar, menţinerea lor la un nivel proporţional şi nu şi-au plasat nici concernele, nici presa, masiv tutelată de Budapesta şi anterior, când încă nu era considerată de "interes strategic", sub control militar, aşa cum a facut Ungaria lui Orban. Care e solitară şi în draconica ameninţare cu pedepse de până la cinci ani de închisoare, a celor care nu doar răspândesc "relatări false" (din unghiul executivului), ci critică şi activitatea guvernamentală.

Or, fapt extrem de semnificativ şi de alarmant, Budapesta a renunţat la limitarea stării de urgenţă. A renunţat de fapt la orice limitare a puterii guvernării prin decret a primului ministru, deşi partidul guvernamental dispune de o majoritate parlamentară de două treimi, iar un executiv cu adevărat democratic ar trebui sa fie cu atât mai culant şi generos faţă de opoziţie şi de principiile democratice, cu cât e mai bine infipt în şa.

E, deci, perfect legitimă nedumerirea celor care nu înţeleg cum de e posibil ca partidul lui Orban, Fidesz, să continua să facă parte din familia creştin-democraţiilor europene şi dintr-o formaţiune ca Partidul Popular European. Nu mai puţin legitimă e îngrijorarea exprimată, mai nou, într-un comunicat difuzat de diplomaţia olandeză, de Germania şi de alte 12 state vesteuropene, potrivit cărora măsurile excepţionale necesare combaterii pandemiei "nu trebuie să ducă la îngrădirea libertăţii de opinie şi de presă".

Dar ajunge oare un asemenea comunicat? UE e oricum mai controversată decât oricând din cauza proastei, lentei şi, mult timp, prea puţin solidarei gestionări a crizei provocate de molima apărută în China comunistă şi abătută cu forţă de cataclism asupra vestului.

În absenţa unor obligaţiuni "Corona" şi a mutualizării datoriilor, refuzate de statele prospere din nord, creditele în valoare de 100 de miliarde ale programului SURE, pe care UE vrea, mai nou, să-l pună la dispoziţie pentru susţinerea unor programe de lucru redus, menite să combată previzibilul şomaj de proporţii, nu vor lichida o impresie deplorabilă. Impresia pe care Comunitatea a lăsat-o în special statelor din sud, extrem de afectate de pandemie, că UE e o instanţă de garantat şi suplimentat prosperitatea nordului.

Şi pentru că UE, ca şi NATO, e inainte de orice şi o comunitate de valori, mai vechea ei criză de credibilitate se va adăuga obiecţiilor economice şi se va amplifica exponenţial, aşa cum are loc şi răspândirea coronavirusului ucigaş.

În acest proces, se vor înteţi rapid alt pericol şi altă durabilă ispită: cea a replierii asupra Europei originare, asupra sâmburelui dur al continentului. E tentaţia, implicând un pericol teribil pentru ţările din apropierea Rusiei lui Putin, prefigurând crearea "Europei cu mai multe viteze", în fapt, redivizarea ei. Nu e întâmplător că doar 13 ţări, toate, dacă includem Grecia, occidentale, au semnat comunicatul difuzat de olandezi. În estul postcomunist, Viktor Orban se bucură, vai, de multă simpatie. La fel, măsurile maghiare, mirosind mortal a tiranie, a căror natură şi antidemocratică şi, în fond, antioccidentala le înţeleg azi chiar mai puţini decât în epoca în care unica problemă era supravieţuirea unor mentalităţi autoritare.  

Dar e oare fatal să alunecăm ireversibil în toate aceste crize pândind la orizont? Ori să nu mai putem ieşi din ele?

Defel, dacă avem grijă să cerem ferm limitarea la strictul necesar a restricţiilor, dacă nu renunţăm noi înşine la libertate, la piaţa liberă şi la principiul democraţiei şi dacă ne organizam să facem faţă, uniţi şi solidari, pericolelor planând asupra civilizaţiei apusene.  

Petre Iancu - Deutsche Welle