În stradă sunt reprezentate tendinţe diverse, de la suporterii lui Dodon şi Usatâi (pro-ruşi) la pro-europeni, pro-democraţie şi pro-unionişti cu România, precum şi pro-europeni unionişti moldoveni (Moldova Mare). Ce facem cu aceştia din urmă? Ne facem că nu-i vedem, doar pentru a-i anula pe pro-rusi? Sunt liderii protestatarilor pro-europeni, la rândul lor, cu adevărat pro-europeni, sau se trag şi ei din ape tulburi? Sunt mânaţi de bune intenţii? Cine ne garantează că nu ne pricopsim cu o nouă serie de „Filaţi”? Pare să nu mai existe alb şi negru la Chişinău, ci doar infinite nuanţe de gri. O culoare cu care suntem de cele mai multe ori obligaţi să lucrăm în politică.

Continuăm să ne minţim cu teza „partidelor/forţelor pro-europene" care „vor asigura integrarea Republicii Moldova în UE" sau o practicăm doar pentru că asigură un minimum de progres european pe bani europeni, pe care România nu şi-i permite? Îmbrăţişăm politic un guvern marionetă doar pentru că vedem alternativa Dodon şi Usatâi mai rea? Şi dacă Plahotniuc, Dodon, Usatâi şi Filip sunt de fapt împreuna într-un montaj de tipul „poliţist bun – poliţist rău"? Cât de sincer e Andrei Năstase? Ce are de gând Ion Sturza? Dar Maia Sandu? 

Trecem de la iluzia că Filat duce Rep Moldova în UE la iluzia că Plahotniuc va strânge toate cioburile într-o plasă şi o va preda cuminte la Bruxelles, via Bucureşti - Berlin? Este falia dintre clasa politică şi popor atât de mare încât nu mai poate fi acoperită decât prin anticipate? Sau este mai eficient jocul de real politik prin care UE şi FMI ”cumpără timp” de la guvernul Filip, presându-l în acelaşi timp la reforme şi aplicarea Acordului UE - Rep Moldova?

De undeva trebuie să reîncepem.

Reconstrucţia, recalibrarea unei politici eficiente pe termen lung pentru interesele noastre naţionale, o politică veritabilă euroatlantică în vecinatatea Estică a UE, în spaţiul de peste Prut, pleacă de la câteva premise şi urmează câteva linii de acţiune realiste: 

1. Se încheie – cu un eşec, cu o criza politică – epoca sprijinirii necondiţionate a „forţelor pro-europene". Ce s-a făcut s-a făcut, ar fi o exagerare să spunem că nu s-au făcut şi lucruri bune, vezi politica de acordare a cetăţeniei române. Dar în ansamblu, înregistrăm un eşec. Unii s-au pozat cu Filat, alţii cu Plahotniuc. Rezultatul se vede astăzi în stradă la Chişinău, unde zeci de mii de oameni protestează. Continuarea „parcursului european al Republicii Moldova“ trebuie să implice de acum o monitorizare responsabilă şi ajutor condiţionat permanent de reforme, sprijin financiar la schimb cu reforme, sprijin financiar la schimb cu anticorupţie.

2. Cetăţenii din Republica Moldova cer de luni bune în stradă anchetarea furtului miliardului de dolari, măsuri anticorupţie reale, complete, imparţiale şi măsuri concrete – legi – de implementare a Acordului UE - Republica Moldova. Să sprijinim Chişinăul în reformarea Justiţiei şi lupta împotriva marii corupţii. Să cerem oricărui guvern livrarea acestor obiective concrete.

3. În Parlamentul Republicii Moldova nu mai există masa critică real pro-europeană. Să nu ne mai minţim. De aceea, numai presiunile diplomatice constante pot împinge acest guvern Filip (Plahotniuc) la reforme reale, anticorupţie, aplicarea Acordului cu UE.

4. Alegerile anticipate acum ar aduce doua tendinţe – progres pentru forţele pro-ruse, dar poate şi o împrospătare a forţelor pro-europene. Cât de riscant este acest joc?

5. Indiferent de guvern şi numele premierului, rămâne crucial ca reformele să avanseze şi Acordul cu UE să fie aplicat, în caz contrar şi alegerile la termen peste trei ani, dacă nu se schimbă calitatea guvernării, ar putea aduce la putere forţe pro-ruse cu un scor copleşitor, ceea ce le-ar asigura o majoritate ca cea pe care a avut-o Voronin în 2001. 

De ce ar şti nemţii, polonezii sau ungurii mai bine decât noi ce trebuie făcut pentru un destin democratic şi prosper al cetăţenilor Republicii Moldova?

6. Dincolo de linia oficială a statului care trebuie să se încadreze într-o notă de politically correctness, din motive care nu mai trebuie explicate, trebuie să începem la Bucureşti o dezbatere civic politică pe termen lung pentru o soluţie istorică pentru Republica Moldova: Unirea cu România. Această dezbatere trebuie să plece de la adevăr: câţi cetăţeni români sprijină ideea de unire, câţi cetăţeni moldoveni o sprijină? Trebuie să începem cu tact această dezbatere, care să vizeze o formulă politică realistă, o formulă agreată şi sprijinită de partenerii euroatlantici, o formulă îmbrăţişată de cetăţenii de pe ambele maluri ale Prutului, o formulă care rezolvă echitabil toate interesele, o formulă cu şanse de realizare. Trebuie pregătită minuţios, cu talent politic şi răbdare, dar nu mai putem evita această dezbatere. Ar fi o laşitate şi o trădare să nu o începem din spaţiul civic şi politic. E cazul să lămurim democratic acest subiect care pluteşte în aer fără a fi verbalizat prea mult.

7. Indiferent care sunt soluţiile pentru care optează cetăţenii şi clasa politică din Republica Moldova, trebuie să revendicăm dreptul la prima voce în concertul UE, atunci când vine vorba de Republica Moldova. De ce ar şti nemţii, polonezii sau ungurii mai bine decât noi ce trebuie făcut pentru un destin democratic şi prosper al cetăţenilor Republicii Moldova? Dar pentru a fi întemeiaţi în acest demers, trebuie să ne facem temele serios, pe un spaţiu mai larg, care excede instituţiilor statului şi cuprinde spectrul politic responsabilizat şi societatea civilă implicată, mediul de afaceri de asemenea. Nu putem lăsa toată greutatea acestui subiect pe umerii instituţiilor statului, este nevoie şi de o anvelopă civică şi politică pentru a avea succes.

Înainte de toate însă, cum spuneam, trebuie să privim adevărul de la Chişinău în faţă, să înţelegem ce am greşit şi să reparăm din mers.