Ce va avea de spus România la Summitul de primăvară de la Bruxelles?

Întrebarea vine într-un context de criză, determinat de situaţia dramatică din Ucraina şi dezvoltările destul de neobişnuite pe care le-a provocat şi continuă să le determine pe scena politică europeană şi mondială.

Aceste evenimente au generat şi o întrebare majoră, esenţială pentru credibilitatea, sustenabilitatea şi prestigiul proiectului european: ce poate să facă cu adevărat Uniunea Europeană, care este capacitatea sa reacţie la nivel de construcţie care se prezintă puternică şi mai ales unitară? Şi, corolar a toate acestea, poate face, măcar de data asta, demonstraţia că deţinele armele de putere cu care să-şi susţină pretenţiile de mare putere mondială, pe măsura dimensiunii şi puterii sale economice şi financiare?

Începutul a fost făcut în forţă, dur, sec, fără compromisuri: Uniunea Europeană va răspunde pe măsură, cu un plan bine determinat în etape succesive de măsuri economice punitive din ce în ce mai severe care vor arăta întregii lumi că acţiunile unei Federaţii Ruse cu veleităţi neo-imperiale nu pot fi tolerate de lumea civilizată şi, drept urmare, vor duce la o izolare dramatică a ţării pe plan internaţional. Atitudine la care s-au raliat SUA şi Canada. Măsurile au început să se ia, acordul politic părea absolut ca şi unitatea de monolit a politicienilor europeni decişi să arate că UE nu înseamnă doar funcţionarii de la Bruxelles cu lefurile lor mirobolante şi nesupuse impozitului, ci chiar ceva care există şi acţionează.

Zis şi făcut, măsurile au fost adoptate, un pachet complex de sancţiuni care însă trebuie acum prelungite deoarece termenul lor de aplicare expiră în iulie. Asta în condiţiile în care o parte a lor deja a fost extinsă până în septembrie (e vorba despre blocarea conturilor şi a dreptului de călătorie pentru 150 de persoane şi 37 de organizaţii din Rusia acuzate că aduc atingere suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a Ucrainei).

Dar ce se va întâmpla cu restul sancţiunilor economice, acelea importante şi grave, cele decise în iulie anul trecut în iulie şi care afectează sectoarele financiar, energetic şi contractele pentru industria de apărare din Federaţia Rusă?

Aici se află una dintre mizele cruciale ale acestui Summit de primăvară ce se va desfăşura la Bruxelles săptămâna viitoare (19-20 martie). Bătălia este pentru fiecare vot, pentru convingerea fiecărui şef de stat sau de guvern pentru a vota în favoarea uneia dintre cele două variante: prelungirea sancţiunilor, cea dorită de un nucleu dur al ţărilor din UE (care argumentează că orice cedare va însemna, de fapt, certificarea succesului deplin al strategiei ruseşti), fie oprirea totală a lor (cu motivaţia că, procedând astfel, se dă o şansă în plus şi aşa fragilului Acord de la Minsk). Situaţia este deosebit de delicată deoarece o decizie nu se poate lua decât cu totalitatea voturilor celor 28 de state ....  problematic deoarece multe state sunt cel puţin ultra sensibilizate pe această temă: Ungaria cu prietenia jurată lui Putin şi nevrozată în urma refuzului Comisiei Europene de validare a acordului cu Federaţia Rusă în domeniul nuclear, Cipru cu noul statut de deschidere mediteraneeană pentru flota militară rusă, Grecia cu situaţia sa mai mult decât teribilă pe plan financiar, căutând acum, cum îi e obiceiul, o nouă sursă de împrumuturi externe, asteptând febril decizia care tot întârzie de la Bruxelles privind aprobarea cumpărării totalităţii sistemului grecesc de distribuţie a gazelor naturale de către o societate comercială din Azerbadjian....poate însă şi Finlanda, şi ea cu un foarte imprtant nou contract de multe miliarde de euro cu Federaţia Rusă privind construcţia unei centrale nucleare, contract şi el în aşteptarea unui aviz favorabil de la Bruxelles.

Colegii de la EURACTIV au publicat deja un draft al concluziilor Summitului, asa cum au fost trimise către capitale, pentru consultări (puteti accesa documentul aici http://www.euractiv.com/files/guidelines_euco_conclusions.pdf ) sursele noastre ne-au arătat deja câteva dintre răspunsurile intermediare care au sosit la Bruxelles, unele sugerând că ar fi înţelept să se întârzie luarea unei decizii finale. Din cel puţin două motive: viitoarea reuniune de la Riga din cadrul Parteneriatului Estic, cu dorinţa de a nu se mai repeta eşecul teribil de la Vilnius şi de a nu provoca Rusia înainte de evenimentul în cauză), dar şi impasul real în care se află Uniunea Europeană în ce priveşte găsirea unei soluţii de lungă durată asupra modului în care trebuie să se implice în rezolvarea situaţiei din Ucraina.

Pe de o parte, cel puţin până săptămâna viitoare, UE este solidară cu SUA în ce priveşte sancţiunile economice, dar drumurile se despart atunci când se pune problema răspunsului care trebuie dat la cererea imperativă adresată de Ucraina de echipamente militare letale de ultimă generaţie. SUA au aprobat deja trimiterea în zonă a unei prime părţi a programului de livrări aprobat de Congres, Europa nu doreşte să alimenteze cu arme teatrul de război din Ucraina,

Semn de cedare în faţa Rusiei? Semn de înţelepciune şi tentativă de a câştiga timp în faţa unui adversar despre care unii spun deja că a fost subestimat în ce priveşte capacitatea de rezistenţă la criză? Poate şi vestea că Uniunea Europeană a pierdut deja mai bine de 21 de miliarde de Euro de pe urma sancţiunilor (în condiţiile în care, la nivelul anului 2013, exportul de produse europene către Federaţia Rusă era de 120 miliarde de Euro, fiind vorba, atunci, de cel de-al patrulea partener comercial ca valoare al UE) ? Poate toate acestea împreună legate într-un ghem complicat de interese politice adesea destul de contradictorii.

Important va fi să auzim care va fi, în acest context, poziţia exprimată de Preşedintele Iohannis în numele României, cum se va poziţiona ţara noastră într-un moment foarte important dintr-o bătălie care contează mult în jocul de reîmpărţire de spaţii, influenţe şi trasare de hărţi de toate felurile care are loc în acest moment.

Nu e deloc simplu. Nu e deloc uşor. De un asemenea tip de decizie depinde reuşita unor opţiuni subsecvente ulterioare, decisive pentru echilibrul sau supravieţuirea noastră economică, asta dacă ne gândim la implicaţiile pe care le vor avea viitoarele grupuri de alianţe în cadrul Uniunii Europene a Energiei pentru formarea de nuclee comune în negocierea preţului la gaze, spre exemplu.  Masa de negociere aparentă este şi cea reală? Decizia va trebui luată rapid, odată cu certitudinea că ştii în care grup de forţă să te afli la momentul potrivit, cu avantajele şi dezavantajele specifice. Nu există acum jucător singur şi, poate, iată de ce ar trebui să fim mai atenţi la mişcările efectuate în jurul nostru, într-un spaţiu supus acum şi pe viitor unor schimbări de profunzime printre care şi, probabilă, constituirea acelei noi Mitteleuropa despre care aminteam acum câteva zile.